Cercul al noulea: Trădătorii. Caina,

trădătorii de rude. Antenora, trădătorii de patrie

sau de partid. Bocca degli Abati. Contele Ugolino.

Să am eu rime aspre-acum și amare

cum se cuvin grozavei văgăune

ce’ntregul iad pe ea, proptit îl are,

al gândului meu scos de plin l-aș pune

în scrisul meu; dar nu le am și-astfel

nu fără frică’ncep acum a spune.

se teme că vorbele ar suna prea dulce: nu cuvinte omenești,

ci sunete aspre ca graiul demonilor, ca glasul lui Pluto, ar

trebui pentru a zugrăvi fundul abisului infernal.

Căci nu e lucru de-a glumi cu el

s’arăți-ce-ascunde’n centru-i universul,

c’un grai ce’n vorbe-abia e’nvățăcel.

Ci-acele Zâne să-mi ajute versul

cari Tebei zid i-au dat prin voci divine,

să fiu pe-aproape de-adevăr cu mersul.

Din toate, o! neam, tu cel mai de rușine

din locul ce-i amar și-a fi numit,

voi capre de-ați fi fost și oi mai bine!

Cum stam acum în puțu-acel cumplit,

stând sub giganți, mai jos de-a lor picioare,

iar eu priveam pe sus la mal, uimit,

ne-a zis un glas: — „(Te uită cum calci oare,)

și fă ca talpa ta să n’o mai pui

pe capete de frați sărmani, că-i doare.”

Privii sub mine-atunci, și-un lac văzui

și-aici și’n jur, cui nu ca apei gerul,

ci ca de-o sticlă linse fața lui.

Nu prinde văl mai tare-așa ca ferul,

nici Dunărea din nord, ca ăst de-aici,

nici Donul unde’n veci e’n neguri cerul.

Căci dac’ar fi căzut și Tabernici

și Pietrapana peste ea, aș crede,

că tot n’ar fi făcut la maluri crici.

Al broaștelor popor prin bălți cum șede

cu botu-afară spre-a cânta, pe când

țăranca ‘n visul ei tot holde vede,

așa-s mâhniții-aici în ghiață stând

pân’unde roșul rușinării-apare,

și’n dinți, ca berzele din cioc, bătând.

Cu fața ‘ntoarsă’n jos sta fiecare;

de ger da gura mărturii durerii,

iar ochii lor, de-a inimii ntristare.

Puțin deci dând ocol în jur vederii,

văzui așa de strânși lipiți pe doi,

c’aveau pe cap amestecați toți perii.

— „Voi strânși așa la piept, cine-ați fost voi?”

Ei gâtu-atunci deodată și-l plecară,

nălțându-și fața, însă ochii moi

întrânșii numai, pân’acum, vărsară

pe gene’n jos, iar gerul le-a sleit

vărsatul plâns și-așa-i închise iară.

Mai strâns nicicând o scoabă n’a’ngăldit

un lemn de-alt lemn; și’n cap, atât le fuse

de ciud’atunci, ca țapii s’au lovit.

Și-un duh fără de-urechi, căci le pierduse

de ger, stând tot cu fața’n jos: — „În noi

ce-ți faci oglind’atâta timp? îmi spuse.

Ori poate vreai să știi pe-aceștia doi?

Fu mândrul loc unde-au văzut lumina

al tatei lor Albert, și-al lor apoi,

și-au mam’ acelaș trup; dar în Caina

tu nu-i găsi (de-ai scormoni-o toată)

alt duh mai demn să’nfunde gelatina!

Nici cel cui pieptul și-umbra sa deodată

străpunsu-le-a Artur c’un singur țel;

Focacia nu, nici ăst cu ceafa’ntrată

în mine-așa că nu mai văd defel.

și Sasol e numit, nesăturatul!

De ești Toscan ai bune știri de el.

Și-acum, ca să te-astâmperi cu’ntrebatul,

eu Pazzi sânt, să știi, ș’aștept să vie

Carlin aici spre-a-mi descărca păcatul.»

Văzui urlând în ger mai mulți de-o mie,

ș’așa făcuți, că reci fiori îi am

de-al gheții vad, și-avea-i-voi în vecie!

Pe când acum spre centru’naintam,

spre care ori de-unde-orice e greu ia sborul,

și’n gerul cel de veci eu tremuram;

nu știu destin ori vrere-a fost, ori zorul,

dar printre țeste-astfel trecând izbii

puternic pe-una ‘n față cu piciorul.

Plângând strigă: — „Ce-mi faci? Dacă nu vii

sporire pentru Monte-Apert a-mi face

acestui chin, dece mă mai sfâșii?” —

Iar eu: — ,,Spre-a mi scoate un dubiu-aces!

ce zace,

aici, maestre, așteaptă-mă nițel,

și-apoi de-aici m’aleargă cât îți place”.

A stat Virgil, și-am zis atunci spre cel

ce ‘ntr’una blăstema cu-asprime mare:

—„Tu cine ești că’njuri drumeții-astfel?”—

— „Și cine tu, fugând așa? Tu care

loviri prin Antenora ‘n cap ne dai,

că viu de-ai fi și tot ar fi prea tare!” —

— „Dar viu sânt eu, și poftă poate ai

să-ți scriu — i-am zis — de vrei o faimă’n lume

și numele-ți prin câte le ‘nsemnai.” —

Iar el atunci: —„Hai, pieri de-aici! Ce nume?

Contraru-l vreu! Ce drac mi te trimite?

Aci’ntr’acest ponor, te ții de glume?” —

În chica lui înfipt’o mână-mi stete;

— „Ori spui cum te numești — am zis— ori zboară

întregul păr ce-l porți pe ceafă plete.” —

Răspunse (atunci):—„Că-l smulgi ca să mă doară,

nu-ți spui (nici cine) sânt, nimic nu-ți spui,

de-ai sta să mă chelești și-a mia oară.”

Sucit pe mână părul i-l ținui,

și-i smulsei poate-un pumn (și chiar mai bine),

dar el lătrând privea spre burta lui.

Când zise-alt duh:—„Hei, Bocca, nu ți-e bine?

Tu n ai deajuns că dinții-i clănțănești,

mai latri-acum? Ce diavol sburdă’n tine?” —

— „Acum, infame trădător ce ești,

tu poți să taci! Voi scoate și nevrute

de tine’n lumea-adevărate vești!” —

Iar el: — „E treaba ta! Dar numai du-te

și nu cumva să uiți, ieșind la soare

de-acest de-aici cu limb’atât de iute:

Argintul franțuzesc pe-acesta-l doare.

Atâta zi: pe Buso l-am aflat

cu alți mișei stând proaspăt la răcoare.

Și cine mai era, de-i fi’ntrebat,

tu ai cu mine-alături pe Bechieri,

pe cel ce-ai tăi de-o palmă l-au scurtat.

Și-o fi și Ganelon și Soldanieri

pe-aici și Tribaldel, trădarea cui

pierdu Faenza când dormeau străjerii.”

Eram de-aici departe, când văzui

doi inși într’un ponor, și-un ins avându-l

pe-al altui cap căciulă peste-al lui.

Cum vâră’n pâne dinții săi flămândul,

așa cel dedeasupra-i înfigea

în cap la ceafă celuilalt, rozându-l.

Și nu’ntr altfel cum tâmplele-i rodea

Tideu lui Menalip, cum el în gură

rodea și-al hârcei os și ce-i sub ea.

— „Tu, cel ce-arăți atât de-adâncă ură

prin faptul bestial că-l rozi astfel,

să-mi spui: dece? Cu-această legătură,

că, dacă tu pe drept te plângi de el,

știind ce-ați fost și crima lui, voi trece

în lume ‘ntre infami pe acest mișel,

de nu va fi ca limba mea să-mi sece.” —