Poarta Infernului. Pedeapsa celor șovăelnici.

Caron. Trecerea Aheronului.

Prin mine mergi la cuibul întristării,

prin mine mergi la veșnic plâns fierbinte,

prin mine mergi la neamul dat pierzării.

Justiția mișca pe-al meu părinte;

puterea cea divină m’a durat,

iubirea primă și suprema minte.

Când eu n’am fost, nimic n’a fost creat,

ci veșnic tot și’n veci voi fi durată,

să lase-orice speranță cine-a’ntrat.”

Așa scria’n coloare’ntunecată

deasupra unei porți, și-am zis: — „Ce scrie,

maestre, aici e vorbă’nfricoșată.”

Iar el atunci ca unul care știe:

— „Se cade-aici să stingi orice prepus,

și-oricare spaimă moart’aici să fie.

Sosit tu ești în locul unde-am spus

că duhuri ai să vezi, aici aduse

fiindc’al minții bun și l-au răpus.” —

Și mâna sa’ntr’a mea apoi o puse

zâmbind voios, iar d’asta mă’ntrămai,

și’n stări secrete-astfel el mă’ntroduse.

Suspine-aici și plâns și groaznic vai

urlau prin aerul lipsit de stele,

așa că la’nceput eu lăcrimai.

Diverse limbi, cumplite vorbe grele,

voci groase-ori iuți de furia durerii,

scrâșniri do dinți, loviri de mâni cu ele

(făceau o larma care’n fundul serii

se tot rotește’n acel aer stins

ca pulberea ‘n vârtejurile verii).

Iar eu, ce-aveam de spaimă capu’ncins:

—„Ce-i, Doamne—am zis—ce-aud? Ce neam să fie

de-a sa durere-atât de mare’nvins?»

—„Aceasta este-acoa ticăloșie,

în care plâng nefericiții-acei

ce nici onoare n’au nici infamie.

Deavalma stau cu îngerii mișei

cari nici fideli Puterii creatoare,

dar nici rebeli n’au fost, ci’nchiși în ei.

Respinși de Cor, spre-a nu-l știrbi’n lucoare,

sunt și de Iad respinși, căci ar putea

cei răi din Iad cu ei să-și fac’onoare.”

Și iarăși eu: — „O cazn’atât de grea

le smulge-urlare atât de desperată?” —

Iar el: — „Un scurt răspuns tu vei avea.

Nu pot spera să moară niciodată

și’n josnica-le-orbie-atât de seci

privesc cu pizmă-oricare soarte dată.

Nici Drept nici milă pentru ei în veci,

niciunu’n lume nicio faimă n’are.

Prea mult vorbim de ei; tu-i vezi și treci.” —

Privind apoi, văzui un steag cu-atare

rotire’n jur că’n graba-i negrăită

părea ‘n etern nedemn de-orice-alinare.

Și-atât de-adânc’o gloată’ngrămădită

pe urma lui, că n’am crezut vreodată

că moartea poate-atât de mult să’nghită.

Și-aici pe mulți îi cunoscui și iată

privind văzut-am bine… umbra cui

fugi, de laș, de marea slujbă dată.

Și-atunci am înțeles și sigur fui

că-s răii-acei pe cari-i are’n ură

și Cel etern și și dușmanii Lui.

Acești ce viață nici trăind n’avură

sunt goi de tot, ai lumii ticăloși,

iar vespi și mari tăuni (cu’nțepătură).

le scurg pe-obraji de sânge valuri roși

pe care-amestecat cu plâns fierbinte

li-l sug de sub picioare viermi scârboși.

Văzui apoi privind și mai’nainte

pe malul unui mare râu popor,

și-am zis atunci: — „O, fă, te rog, părinte,

să știu de-aceștia cine-s ei? zor

de-a trece-i face-așa de iuți să pară,

cum văd prin negru-amurg, din graba lor?” —

Răspunse el: — „De cei ce s’adunară

vei ști la Aheron (în vremea când)

vei sta și tu pe marginea-i amară.” —

(Și iată ochii rușinat plecând)

de teamă să nu’ntreb și neplăcute

(cercai până la râu să merg tăcând).

Și-atunci spre noi în luntrea lui cea iute

văzui venind cărunt un corăbier,

strigând: — „Vai vouă, suflete pierdute;

și’n veci de-acum lipsiților de cer!

eu vin ca să vă trec de ceea parte

în noaptea cea de veci și’n foc și’n ger!

Dar tu cel viu, ce vrei? Tu te desparte

de-acești ce-s morți! — Și-apoi de-a doua oară

mi-a zis, văzând că stau și mai departe:

—„Printr’alte porți, pe-alt drum tu te scoboară

la alt liman! Nu poți pe-aici intra,

căci ai să treci c’o luntre mai ușoară.” —

Virgil atunci: — „O, Caron, nu sbiera!

În cerul cel ce bale păcătoșii

așa se vrea, și curmă vorba ta.” —

Cu-acest cuvânt și-a potolit bărboșii

obraji luntrașul bălții-acei cumplite,

ai cărui orbi au cerc de flăcări roșii.

Dar sufletele goale și trudite

schimbară fețe, clănțănind cu dinții,

rând vorbe-atât de-amare-au fost rostite.

Și-umanul neam și cerul și părinții

și locu-l blăstemau și ceasu ‚n care

născuți au fost (sămință a săminții).

Și toate-un stol s’au strâns cu plânset mare

pe-amarul mal ce-așteaptă cu răsplata

pe câți în ura Celui veșnic stau.

Iar Caron cel cu ochi de foc stă gata

de drum, dă semn și’n luntre-i bag’apoi,

pe cei târzii lovindu-i cu lopata.

Și-așa cum toamna veștedele foi

cad rând pe rând și toat’a sa mândrie

și-o dă țărânii pomul înapoi;

cad rând pe rând din reaua-ți seminție,

Adame, astfel, la singur semnul dat

ca pasărea la glasul care-l știe.

Astfel se duc pe râu ‘ntunecat,

și-abia dincol’ apucă să scoboare,

și’n mal dincoace-alt stol e adunat.

Și-a zis maestrul meu: — „Oricine moare

răspins de cer și făr’de pocăință,

toți vin aici, de-oriunde de subt soare;

Și cer să treacă ‚n trista locuință,

căci bold Justiția’ntrânșii-atâta pune,

că frica lor se schimbă’ntr’o dorință.

Nicicând pe-aici nu pasă duhuri bune,

deci bine vezi pe-acest luntraș ce vru:

tu poate-acum să știi ce-a vrut a spune.”

Deabia sfârși și-un tremur se făcu

pe tristul câmp, astfel că’nspăimântată

mă scaldă mintea’n reci sudori și-acu.

Un vânt stârnit-a țara’nlăcrimată,

urmat de-un fulger ca de sânge-aprins,

și, stins având oricare simț, deodată

căzui cum cade-un om de somn învins.