Cercul al doilea. Judecătorul Infernului:

Minos. Păcătoșii din dragoste. Francesca da Rimini

și Paolo Malatesta. Povestea lor de dragoste și moarte.

Din starea ‘ntâi așa’ntr’a doua stare

venim, în cerc ce loc mai strâmt rotește,

ci cazne-atât mai mari, stârnind urlare.

Grozav aici stă Minos și rânjește,

județ el ține-acolea’n poartă stând

și-asvârle’n Iad precum se’ncolăcește.

Eh zic că rău-născutul duh intrând,

silit e culpa ‘ntreagă să și-o spuie,

iar el, cunoscător de rău, văzând

ce loc din Iad e vrednic să-l încuie,

cu număru’nvârtitei cozi pe spate

arată gradu’n care vrea să-l puie.

Mereu stau multe’n față-i adunate,

și una după alta vin cu rândul

și spun și-aud și’n Iad sunt aruncate.

Când el văzu că vin și-a’ntra mi-e gândul:

— „Tu cel ce vii în lumea celor morți —

a zis și-a stat, oficiu ‘ntrerupându-l —

„Știi unde ești? Te’ncrezi tu vr’unei sorți?

Să nu te’nșele această largă’ntrare!” —

Virgil atunci spre el: — „Ce grijă porți?

Să nu-i oprești fatala lui cărare.

Așa se vrea’ntr’un loc unde se poate

orice se vrea, și curm’a ta întrebare.” —

Acu’ncepui s’aud acele toate

urlări de-aici și-amar fui străbătut

de mutul plâns ce tristul neam îl scoate.

Era’ntr’un loc de-orice lumină mut,

ce muge-așa ca marea ‘ntărâtată

când largul ei de volbură-i bătut.

Vârtej drăcesc ce nu mai stă vr’odată,

ia morți deavalma ‘n furia lui cu sine,

să-i sgudue ‘nvârtindu-i și să-i sbată.

Iar când simt furia volburei ce vine

cum plâng atunci, cum urlă toți în vale,

și-asvârl blestem puterilor divine!

Știui că ăstor chinuri infernale

supuși sânt cei ce-având plăcerea țel

fac mintea roabă poftelor carnale.

Cum grauri ia și-al toamnei vânt cu el

pe mii de-aripi mulțimea lor sbătută,

pe-acești mișei, cumplitul vânt astfel

și ‘n jos și ‘n sus, și-aici și-acolo-i mută,

și nu mai pot să spere ‘n veci încai

nu stare ‘n loc, ci caznă mai scăzută!

Și cum își plâng cocorii tristul lai

când fac pe drum coloane ‘ndelungate,

așa vedeam ca vin cu mare vai

și-aceste umbre de vârtej purtate;

și-am zis: — „Maestre, cine-au fost acei

pe care-astfel ăst negru-amurg îi bate?” —

— „Întâia ‘n stolul despre care vrei

să știi a fost împărăteas’ odată

și neamuri multe-avu sub sceptrul ei,

ci-atât fu ‘n viciu-acesta de ‘nnecată,

că ‘n legi sancțiune unei crime-aduse,

spre-a fi și-a el legal astfel scuzată.

Ea e Semiramis, ce din cetite

o știm c’a fost urmașa și femeia

lui Nin în țări de Turci acum domnite.

Se-ucise-a doua din amor și-i ceea

ce spuzei lui Sicheu perfidă-i fuse:

perversa Cleopatră este-a treea.” —

Văzui și pe Elena care-aduse

cumplitul timp; pe-Ahil col mare-al cui

război cu-amorul trist sfârșit îi puse.

Pe Paris și Tristan, și mii văzui

goniți din viața lor de-amor, pe care

Virgil mi-i arăta cu mâna lui.

După ce dat-am maestrului-ascultare

de vechi femei și cavalerii mii,

a fost mai să leșin de milă mare.

Și-așa ‘ncepui: — „Cu drag eu le-aș vorbi

acelor doi ce-aduși de vijelie

așa de-ușor păreche par a fi.” —

Iar el: — „Tu-i vei vedea când au să fie

aproape-aici și-atunci pe-acea putere

ce-i leag ‘astfel, să-i chemi și au să vie.”

Când vântul deci le dete-apropiere,

strigai spre dânșii: — „O, suflete ‚ntristate,

vorbiți de nu v’oprește-a altui vrere.”

Precum prin aer pe-aripi nemișcate,

iau două turturele-alături sbor

de-acelaș dor spre cuibul drag purtate,

așa și ei, dintr’al Didonei cor

veneau prin noaptea ce-o frământă vântul;

atât cu ruga ‘nvinsei vrerea lor.

— „O, suflet bun și nobil ce ‘n mormântul

cumplitei nopți te-oprești la noi, ce-odată

cu-al nostru sânge-am înroșit, pământul,

amic de l-am avea pe-al lumii Tată,

noi rugi I-am face pentru pacea ta,

căci milă simți de-amara-ne răsplată.

De vrei să ne vorbești, vom asculta

și vom vorbi, de-ai dorul de-ascultare,

cât timp stă vântu ‘ntr’astă pace-a sa.

Născută fost-am în cetatea care

stă ‘n malul mării unde Po de-acum,

trudit, cu-ai săi, își cat’ odihnă ‘n mare.

Amor, ce ‘n inimi iute-și face drum,

l-a prins cu-a mea frumsețe, ce răpită

mi-a fost astfel, că și-azi mă doare cum.

Amor, ce-a-sa iubire-o vrea iubită,

plăceri de el nestins în mine-a pus,

că sunt de el cum vezi și-acum robită.

,,Amor spre-o moarte pe amândoi ne-a dus,

Caina pe-ucigaș va fi avându-l.”

Atât și-aceste vorbe el ne-au spus.

Și-astfel truditul suflet ascultându-l,

plecându-mi fața mi-o ținui plecată,

pân’a’ntrebat Virgil:—„La ce ți-e gândul?”

Târziu, când am răspuns, am zis: —„Vai, tată,

ce visuri dulci, ce dor nepotolit

a ‘mpins pe-aceștia către-amara plată!”

Spre dânșii-apoi mă ‘ntorsei și-am vorbit:

—„Francesco, vai, a voastră suferință

cu plâns îmi umple sufletul mâhnit.

Dar spune-mi tu ‘n ce chip găsi putință

să-și dea pe față-ascunsul dor al său,

acea demult nesigură dorință?” —

Iar ea: — „Nimic nu doare-atât de rău

decât de-un timp ferice-a-ți fi aminte

în timp de-amar, și-o știe domnul tău.

Dar vrerea ta de-ți este-așa fierbinte

să știi al nostru-amor din focu-i prim,

voi spune-amestecând cu plâns cuvinte.

Spre-a pierde timpul stam ca să cetim

de Lancelot, cum l-a ‘ncurcat iubirea,

noi singuri doi și făr’ să bănuim.

Făcu să ne privim ades, cetirea,

și ne-am surprins cu-obraz descolorat,

ci-un punct facut-a să ne pierdem firea.

Când am cetit cum zâmbetu-așteptat

demult, amantul și-l sărută ‘n fine,

atunci, în tremur tot, m’a sărutat

acest ce-acum în veci va fi cu mine.

Galeot fu basmul și autorul lui

și-aici am pus cetirii pe astăzi fine.”

Și ‚n timp ce unul povestea, văzui

plângând pe-al doilea ‘ncât de ‘nduioșare

păream c’aș fi murit, și-apoi căzui

cum cade-un corp ce viață ‘ntrânsul n’are.