Lăsând în urm-o mare-așa grozavă,

de-acum, spre-a trece ape mult mai bune,

vântrele-ntinde-a duhului meu navă

și-ncep de-al doilea regn acum a spune,

În care, spre-a fi demn de cerul sfânt,

umanul spirit scoarța și-o depune.

O, muze sfinte, căci al vostru sunt,

aci-mi renașteți moarta mea cântare

și-aici puțin ridice-mi al meu cânt

Calliope-ajutând cu glasu-i care

izbi-n Pieride-așa ca să nu poată

etern spera, sărmanele-o iertare.

Coloarea dulce de safir, ce toată

senina zare-a cerului curat

umplea văzduhul până-n prima roată,

un farmec dulce-n ochi mi-a răvărsat,

când fui ieșit la larg din moarta boare

ce și-al meu suflet și-ochii mi-a-ntristat.

Iar mândra stea spre-amor îndemnătoare

făcea tot ostu-n zâmbet să s-alinte

slăbind a Mrenei, ce-o-nsoțea, lucoare.

Spre dreapta-ntors apoi, luând aminte

Alt pol, văzui un grup de patru stele,

cel nevăzut decât de-ntâia ginte.

Părea și ceru-nveselit de ele;

sărac e nordu-n văduvia lui,

că-n veci nu vede-asemeni flăcărele!

Sătul de-a lor privire-apoi când fui

și-un pic spre-alt pol privii, spre partea-n care

perise Caru-acum, un moș văzui,

stând singur lângă mine, și de-atare

respect prin toate-i demn, cum unui tată

nicicând nu-i datorește-un fiu mai mare.

Avea o barbă lungă și-nspicată

cu alb, asemeni pletelor, și-avea

pe piept o dublă viț-a lor scăpată,

iar fața-i de lumină i-o umplea

din patru stele sfinte-a lor lucoare,

părând că soarele stă-n fața mea.

— „Voi ce sunteți? Din vecinica-nchisoare

de ce fugiți pe negrul rîu în sus?

a zis mișcând a feții-onestă floare.

Ce facl-avurăți? Cine v-a condus

ieșind din hăul nopții-ntunecate

ce-n veci pe-a morții văi osând-a pus?

Astfel sunt legile din iad călcate,

ori pus-au nouă lege-n cer că-s demne

să-mi intre-n peșteri duhuri condamnate?“

Virgil acu-nceput-a să mă-ndemne

smerit și-n față și-n genunchi să fiu

și-mi da prin ochi, prin mâni și vorbe semne.

Răspunse-apoi: — „Eu nu de sine-mi viu.

Din cer o doamn-a scoborât să-mi facă

rugarea ca-nsoțind, s-ajut pe-un viu.

Aceasta este starea-ne. Dar, dacă

voința-ți e să știi mai multe tu,

nimic nu poate-a mea, negând, să-ți tacă.

El ultima sa noapte n-o văzu,

ci-atât de-aproape-i fu, prin el, nebunul,

Încât s-o vadă foarte-aproape-i fu.

Deci fui, și numai adevărul spunu-l,

trimis să-l scap, ca nu de tot să cază,

și-alt drum n-avui decât acesta unul.

Făcui pe-ntregul neam pierdut să-l vază

și vreau să vadă și poporul pus,

ce-aici se curăță sub sfânta-ți pază.

Ar fi prea lung să-ți spui cum l-am condus

de-a te vedea și-a te-auzi pe tine;

puterea asta dată-mi e de sus.

Să-ți placă deci a te-nvoi că vine.

El caută libertatea, scumpul dar,

cum cel ce-i moare ei o știe bine

și-o știi, căci pentru ea nu-ți fuse-amar

murind s-arunci în Utica vestmântul

ce-n marea zi luci-va-n multu-i har.

Acesta-i viu, n-a rupt deci legământul

etern, nici eu, căci nu sunt în căznire,

ci-n limbul sunt din care-ți roagă sfântul

tău spirit Marcia, plină de-umilire

În ochii-onești și-acum de-a ta s-o ții;

te-ndură deci de noi, pe-a ei iubire,

să-ți trec a tale șapte-mpărății,

și am să-i duc a ta recunoștință,

de crezi că-i demn prin iad numit să fii.“

?„Fu Marcia, cât timp avui ființă,

vederii mele drag-așa, firește,

Încât îi împlineam orice dorință.

Ci-acum, că peste rîul rău trăiește,

nu pot s-o mai ascult, căci mi s-a scris,

când scos eu fui, o lege ce m-oprește.

Dar, dac-o doamnă sfântă te-a trimis,

cum zici, n-aștept ochi dulci să mă convingă,

destul îmi e să spui că ea mi-a zis.

Deci mergi și fă-l pe-acesta să se-ncingă

cu neted jonc și spală-i fața bine

ca orice pat-a ei de-acum s-o stingă,

căci nici c-un fel de nor nu se cuvine,

În ochii săi, să-ntâmpine pe solul

ce-i primul serv al cetelor divine.

Acestui munte-un șes îi face-ocolul,

pe jos, pe unde marea-l înălbește,

și mult trestiș produce-n el nămolul.

Căci nici o plant-acolo nu trăiește

din câte-au trunchi lemnos sau poartă foi,

căci nu se-ndoaie-n valul ce-o lovește.

Dar nu-mi veniți din nou pe-aici, apoi.

Iar soarele ce iese-o să vă-nspire

ce drum pe deal mai lesne-ar îi de voi.“

și-apoi peri. Eu, gata de pornire,

nimic zicând, lângă poet mersei

și-n ochii lui fixai a mea privire.

Iar el:— „Urmează, fiule, pașii mei!

De-aici ne-ntoarcem, căci de-aici declină

câmpia-n jos spre marginile ei.“

Amurgu-nvins de-a zorilor lumină

părea fugind, așa că-n depărtare

vedeam și marea cea de tremur plină.

Pe-un câmp pustiu mergeam ca omul care,

cătând pierdutu-i drum, până ce nu-i

ajuns la el, degeaba drumu-i pare.

Când fúrăm și-ntr-un loc, în umbra cui

cu soarele se luptă multa rouă,

căci prea puțin o scade-arsița lui,

ușor își puse palmele-amândouă

Virgil pe iarba fragedă; eu, însă

știind ce vrea lucrarea lui cea nouă,

spre dânsu-ntinsei fața mea cea plânsă

și-atunci îmi apăru coloarea vie

ce-n iad îmi fuse-atâta vreme stânsă.

Venim apoi la marea cea pustie,

ce-n veci plutind pe ape-i nu văzu

vrun om ce-apoi și-ntoarcerea s-o știe.

Mă-ncinse-aici cum altuia-i plăcu,

și, ce minune!,-ndată ce-și culese

umila plantă, ea din nou crescu

deodată-n locul de-unde mi-o rupsese.