Cum stă, când primu-i foc vibrează-n locul

stropit cu sânge dintr-al său părinte,

și stă pe Ebro Cumpăna, și-n focul

de-amiazi în Gange apa e fierbinte,

așa sta soarele, că-n seară da,

când sfântul înger ne ieși nainte.

Pe mal, dincoa’ de flăcări stând, cânta:

— „Beati mundo corde!“, însă glasul

mai viu decât cel viu din noi era.

și-apoi: „De-aici în sus închis la deal vi-e pasul

cât timp n-ați ars în foc. Intrați și-un cânt,

din foc venind, vă va conduce pasul.“

Așa ne-a zis de-aproape solul sfânt,

de-aceea fui, la cele ce ne spuse,

ca omul dus de viu a-ntra-n mormânt.

Frângându-mi mânile spre cer aduse,

priveam în foc, imaginându-mi foarte

văzute trupuri de-om de foc distruse.

Întorși spre mine,-ursiții să mă poarte

priveau și-apoi Virgil: — „O, fătul meu,

aici pot fi căzniri, dar nu și moarte.

și-adu-ți aminte,-adu-ți, că, dacă eu

te-am scos întreg când tu pluteai pe fiară,

ce pot aici, vecin cu Dumnezeu?

și sigur crede că-ntr-această pară

a focului chiar mii de ani de-i sta

nici fir de păr din creștet n-o să-ți piară.

De crezi că, poate, vreau a te-nșela,

tu mergi la foc și ia temei credinții

cu poala hainei, tu, cu mâna ta,

și las-,o, las-oricare fric-a minții!

Hai, fă-te-ncoa’, vegheat venind cu mine!“

Dar eu tot ferm și-n contra conștiinții.

Văzând că stau tot ferm și-nchis în mine:

— „Atât, mi-a zis, puțin cu vorbe crude:

e zid de-aci-ntre Bice-a ta și tine“.

Precum, murind, de Tisbe când aude,

Piram deschide ochii și-o privește,

când dudu-ncepe roșii-a face dude,

astfel, simțind că gheața-mi se topește,

privii spre el, când numele-l rosti,

ce mintea mea de-a pururi mi-o-ncălzește.

și-atunci mi-a zis și fruntea și-o-năspri:

„Să stăm acum dincoa’?“ și-apoi surâse

cum faci c-un prunc, când foamea-l birui.

și-n foc intră naintea mea și-i zise

să-mi vie-n urmă Stațiu, acela care

un drum atât de lung ne despărțise.

Când fui în flăcări, aș fi fost în stare

să sar spre-a-mi da răcoare-n fier topit,

atât era văpaia lor de mare.

Spre-a mă-ntări deci tatăl meu iubit:

„Eu parcă-i văd și ochii“,-a prins să spuie

și tot numai de Bice mi-a vorbit.

Cântând, ne conducea pe-o cărăruie

un glas din foc, iar noi, spre el țintiți,

ieșirăm iar la malul care suie.

— „Voi, cei aleși de tatăl meu, veniți!“

suna-ntr-un foc cu-atari lucori senine,

că-ntoarse-n lături ochii-mi biruiți.

„Stă soarele-n apus și-amurgul vine,

grăbiți-v-,a mai zis, nu-umblați agale

cât timp apusul nu-i subt umbre pline.“

Suia prin stâncă drept a noastră cale

spre-un punct așa, că rupt de mine fuse

În fața-mi soarele de-adânc din vale.

Puține trepte-acel urcuș ne duse

când și știam, din umbra-mi ce s-a stins,

și eu și ei, că-n spate-acum ne-apuse.

și, pân-a prinde-n tot al ei cuprins

aceeași față a zării

și-a fi și-al nopții văl egal întins,

toți trei făcurăm pat vro treapt-a scării,

căci frânse-aici a muntelui natură

putința-n noi, nu farmecul urcării.

Cum fac, când stau și rumegă din gură

și caprele, ce iuți,

umblau pe culmi, cât timp flămânde fură,

și-al lor cioban, cât timp tăcute stau

În mult umbriș pe-aprinsul miez de vară,

proptit stă-n bâtă și de pază-l au,

sau cum păstorul, care doarme-afară,

petrece noaptea-ntins pe lângă vite,

păzind să nu le-mprăștie vro fiară,

toți trei așa-n târzii acum clipite,

eu ca și-o capră, ca păstorii ei,

scutiți în scocul stâncii-acei scobite.

Puțin puteam să văd pe-afară ce-i,

dar și prin strâmtul loc văzut-am stele,

mai limpezi și mai mari ca de-obicei.

Gândind așa și-așa privind la ele,

mă prinse-un somn, un somn de-acel ce are

viziuni de stări cari n-au să te înșele.

În ceasul, cred, când prima-i scăpărare

pe munte-n est frumoasa Citeree,

ce-n foc de-amor aprinsă-n veci ne pare,

păru frumoas-o tânără femeie,

c-o văd în vis, cum cântă-n mers și-adună

pe-o luncă flori, cununi ca să le-ncheie.

— „Să știe-oricine-ar vrea să i să spună

că Lia-mi sunt, și-acesta-i placul meu:

s-alerg să-mi fac cu mândre mâni cunună.

Să-mi plac gătit-așa-n oglindă vreu;

dar soră-mea, Rahira, nu-și mai lasă

oglindă ei și șade-așa mereu.

Să-și vadă mândrii ochi, de-atât îi pasă,

ca mie-a mă găti cu mâna mea;

spre văz e ea, iar eu spre fapte-atrasă.“

Acele-albori ce-n zori să văd de-abia,

pe-atât mai dragi căror se-ntorc în țară,

pe cât ei mân tot mai vecini cu ea,

goneau tutindeni noaptea cea fugară

și somnul meu cu ea. Deci m-am sculat,

căci și-ai mei mari maeștri se sculară.

— „Acel fruct dulce-așa de mult cătat

pe-atâtea crengi, de grijele mortale,

azi foamei tale-n pace-ți va fi dat.“

Virgil, întors spre mine, acestea-a sale

cuvinte-a zis, și-n lume daruri nu-s

ce-ar fi-n plăcere-acestora egale.

și-atâta dor pe-avutul dor mi-a pus,

Încât simțeam cu orice pas că zborul

își crește-avântul său spre culme-n sus.

și, când pe-al scării vârf am pus piciorul,

pe cea din urmă treapt-a ei, în fine,

privind la mine,-a zis conducătorul:

„și-eternul foc și-al vremii mai puține

văzutu-l-ai și-ajuns-ai, fiul meu,

de-unde nimic eu nu mai văd prin mine.

Prin minte și-arte-aici te-adusei eu.

De-acum plăcerea ta s-o iai ca duce;

ești scos din orice drum și strâmt și greu.

Vezi soarele ce-n fața ta străluce,

vezi iarba-n câmp și flori și arborei

ce-acest pământ de sineși le produce.

Pân-or să vie mândrii ochi acei,

acei ce-n plâns cereau scăparea ta,

tu poți ședea, poți merge unde vrei.

Nici glas nici semn tu nu-mi mai aștepta,

e liber, drept și tare-al tău arbitriu

și-ar fi greșal-a nu ți-l asculta;

deci domn pe tine te-ncunun și-nmitriu.“