Când sparg un joc de zar, cel ce-a pierdut

rămâne trist și-aruncă singur ținte

și trist repetă cum ar fi făcut;

cu celălalt merg toți, care-nainte

și care-n urma lui, și, dându-i coate,

din lături altul îi aduce-aminte.

El nu stă-n loc, ci-ascult-ale lor toate,

iar cui îi dă se mântuie de el

și scapă de-mbulziș astfel cât poate.

Așa-ntorceam eu fața-n desu-acel

popor sosit, spre toți de lângă mine,

și-așa, prin promisiuni, scăpam la fel.

și pe-aretinul cel de mâni haine

ucis, de Ghino Tacc’, aci-l văzui

și-acel ce-n goană se-necă-n rovine.

Era și-acel pisan, din cauza cui

Marzucc’ cel bun așa de demn păruse

și mâni tindea spre cer, în plânsul lui,

Novell’, și d’Orso, ca și-acel ce fuse

prin pizme și-ură dat peririi pradă,

dar nu prin vina proprie, cum îmi spuse.

Eu zic de Della Brossa, deci să vadă

stăpâna din Brabant, cât timp e vie,

ca nu-ntr-o turmă mult mai rea să cadă.

Iar, când fui liber de-umbrele cari mie

astfel mi se rugau, spre-a fi-n putință

prin ruga mea mai iute-n cer să vie,

am zis: — „Tu-mi pari că negi cu stăruință,

tu, facla mea,-ntr-un text al tău că poate

să schimbe-o rug-a cerului sentință;

dar asta e ce-o cer acestea toate.

Sperează ei zadarnic așadară,

ori spusa ta eu n-o-nțelesei, poate?“

Răspunse el: — „Scriptura mea e clară

și nici nu sper-aceștia nebunește,

de judeci drept, nu cum ar fi să pară.

Dreptatea cea de veci nu se clintește,

că umple-n clip-o dragoste-nfocată

ce-acestor inși pe-ncet li se-mplinește.

Iar, unde-am spus acel cuvânt odată,

nu se spășea prin rugă nici o vină,

căci ruga sta de cer îndepărtată.

Dar nu te-opri pe-o chestie-așa de fină,

de nu te-ndeamn-acea conducatrice

ce dă-ntre minte și-adevăr lumină.

Eu nu știu de-nțelegi, zic de Beatrice.

Pe culmea ăstui munte-acolo sus

vedea-o-vei senină și ferice.“

— „Să ne grăbim, deci, duce-al meu, am spus,

căci nu mai sunt trudit ca mai nainte,

și iată dă și-n umbre-al serii-apus.“

—„Vom merge azi, răspunse-al meu părinte,

atâta cât ți-e scris să te ridici,

dar altfel lucrul e, nu cum ți-e aminte.

Căci pân-atunci vedea-vei, tot de-aici,

venind pe cel ce după deal dispare

și-așa că raza-i n-o s-o mai despici.

Vezi colo îns-un duh, stând singur, care

spre noi acum privește cu-ațintire:

ne-o spune-acesta pe-unde-avem cărare.“

Ne-am dus la el. Cu ce desprețuire

ăst duh lombard și cât de mândru sta,

mișcând încet onesta lui privire!

El nu ne-a zis nimic, ci ne lăsa

s-urmăm în mers, ci-al nostru mers urmându-l

cum face-un leu, când stă-n odihna sa.

Virgil se duse-aproape-atunci, rugându-l

să-i spuie-un drum pe unde urci mai bine,

ci,-al său răspuns el nu-ntrebării dându-l,

de viață ne-ntrebă, de țară-n fine.

— „Din Mantua . . .“, -nceput-a așadară,

iar umbra-ntreagă, concentrată-n sine,

grăbitu-s-a, de unde-a stat, să sară

și:— „Mantovane, a zis, eu sunt Sordell“.

și unul p-altu-atunci se-mbrățișară.

Oh, slujnico Italie, trist ospel

și navă-n viscol, ce-și pierdu pilotul,

nu doamnă de provincii, ci bordel!

Acel prea nobil duh, cum fu cu totul

grăbit, la singur sfântul nume-al țării,

să-și strângă-n brațe-astfel compatriotul!

și-acum trăiesc în focul dezbinării

cei vii ai tăi, mâncându-se câinește,

câți au un șanț și-un zid al apărării.

Ai mării țărmi, nemernico,-i privește

În jurul tău și caut-apoi în tine,

de-ai vrun partid ce-n liniște trăiește!

Dar ce-ți făcu-mpăratul ție bine

că-ți dete frâu, când gol e locul șeii?

căci făr’ de el, n-ar fi așa rușine.

Ah, neam ce-ar trebui și-orânduielii

să-i fii supus și-n șea să lași cezarul,

de știi ce-ți scrie domnu-n evanghelii!

Nu-ți vezi turbat zburdându-ți armăsarul,

căci n-ai știut din pinteni să-l strunești,

când frâu-n mâni ți-l dete-odată harul.

Germane-Albert, tu, cel ce-l părăsești,

că-l vezi nebun în furia lui drăcească,

În loc să-i sari în șea să-l stăpânești,

din stele cadă furie cerească

pe capul tău, și nouă și deplină,

Încât al tău urmaș să se-ngrozească,

căci printr-a ta și-a tatălui tău vină,

ținuți dincolo prin nesaț, procleții,

ne stă pustie-a regnului grădină.

Hai, vezi Montecchi tăi și Cappelleții

și-ai tăi Monalzi, o, tu nepăsătorul,

pe-aceia triști și-n drum pe-aceștia, bieții!

Hai, vezi, cumplite, cum îți sug poporul

baronii tăi și curm-a lor păcate

și vezi cât de vegheat ți-e Santafiorul!

Hai, vezi cum Roma ta, plângând, se zbate

și zi și noapte,-o văduvă săracă:

„De ce nu ești cu mine,-o, tu,-mpărate!“

Hai, vezi cum se iubesc ai tăi! și, dacă

pierduși de noi de tot compătimirea,

rușine propria faim-atunci să-ți facă!

De pot să-ntreb, tu, cel ce răstignirea

În lume-o suferiși, supreme Joi,

sunt ochii drepți ai tăi întorși airea,

ori poate pregătești tu lucruri noi

În vecinicul tău sfat, spre-al nostru bine,

departe-adânc și ne-nțeles de noi?

Căci toate-ale Italiei țări sunt pline

de domni tirani și orișice lichea

ce intră-n vrun partid Marcel devine!

Tu poți fi fără griji, Florența mea,

căci nu te poate-atinge-atare-acuză,

căci neamul tău e just și-i just ce vrea.

Mulți au dreptatea-n ei și-o țin sub spuză

spre-a nu veni la arc în chip nebun,

ci-ai tăi o au în guri ! și, de refuză

să puie-un umăr mulți la greu comun,

poporul tău, sărind grăbit, răspunde,

chiar nechemat, la greu: „Ba eu mi-l pun!“

Fă-ți albe zile deci, căci ai de unde,

și-averi ai tu, și pace, și măsură;

de-i drept ce zic, vin vremi și n-or ascunde.

Atena, vai, și Sparta, cari făcură

vestite legi și-atâta de civile,

ce slabă minte-n bunul trai avură

cu tine-n rând, căci astfel de subtile

măsuri tu țeși, că, ce-n octombrie legi,

n-ajunge-a sta-n noiembrie zece zile.

De când ții minte, cât amar de legi

tu n-ai schimbat, și datini, și guverne,

și banii tăi, și-a tale membre-ntregi.

Dar, minte dacă ai și poți discerne,

vedea-te-vei la fel cu-acel bolnav

ce, negăsind odihnă-n chin pe perne,

se-ntoarce-ades spre-a nu-i părea grozav.