Mergeam acum cu umbra cea-ncărcată

ca boii-alături, când în jug îi pui,

cât timp mă-ngădui prea-bunul tată.

Dar, când mi-a zis: — „Desparte-te și sui.

că-i bine-aici cu vâsle și vântrele

să-mping-un om cât poate barca lui,“

dând dreptu-i stat înfățiserii mele,

cum faci când vrei să pleci, deși-mi erau

gândirile smerite-acum și grele,

eram în mers și pașii mei urmau

cu drag pe-ai lui Virgil, făcând dovadă

și-ai lui și-ai mei ce sprinten umblet au.

Când iar mi-a zis: — „Las-ochii tăi să cadă

spre-a fi cu spor cărarea ta nainte,

să faci și locul de sub tălpi să-l vadă“.

Precum scobesc pe lespezi de morminte

Întregul chip, așa cum îi fusese,

al celui mort spre-a fi de-adus aminte

și-a da cu el prilej de-a plânge-adese

prin boldul evocării care poate

să-ncindă foc în sufletele-alese,

așa văzui, ci mult mai bine-n toate

prin arta lor, figuri pe colnicel

cât brâu ca drum din sineși coasta-l scoate.

Văzui deoparte cum superbul cel,

mai bun creat cum n-a fost altul nime,

din cer cădea-ntr-al fulgerului fel.

Văzui, străpuns de foc din înălțime,

Întins Briar cum zace, de-altă parte,

cu mortu-i trup pământului greime.

Văzui pe Pallas, pe Timbreu și Marte,

armați pe lângă Zeus, privind răzlețe

mari membre de-uriași pe câmp departe.

Văzui sub poala naltei fortărețe

pe Nimrod ca năuc privind popoare

ce-au fost cu el în Sennaar semețe.

O, Niobe, cu ce priviri de-oroare

priveai copiii tăi, sculptați pe stradă,

de șapte-ori doi, cum unul-unul moare!

O, Saul, tu, în propria ta spadă

ce mort păreai pe Gilboe juratul,

nici roua-n veci nici ploi să nu mai vadă!

O, tu, nebun-Arahne, pe-ncurcatul

țesut al tău, ce scump plăteai o toană,

păianjen trist făcându-te păcatul!

O, Roboam, n-aveai aci-n icoană

trufașul chip ce-amenința, ci-n carul

gonit de-ai tăi fugeai cumplită goană!

Scobit era pe aspra piatr-amarul

lui Alcmeon, cel ce-a făcut să-i pară

așa de groaznic mamei sale darul.

Scobit era cum fiii s-aruncară

pe Sancherib în templu-n care stete

și-ucis acolo-n capiște-l lăsară.

Scobit era ce-amară moarte-i dete

lui Cir, când zise-n furie Tamirii:

„Tu sânge bea, că de-asta-ți fuse sete.“

Scobit era cum au fugit asirii

când mort fu Olofern și, totodată,

și jalnicele moaște-ale cumplirii.

Văzui și Troia-n pulvere-aruncată;

o, Ilion, ce ticălos și-umil

scobit e chipul care-aici te-arată!

Ce maistru-a fost al cui penel sau stil

făcu figuri și umbre-aici de care

se poate-uimi și-un duh cât de subtil?

Par morți cei morți, iar viii vii, și clare

nu le-au văzut cei ce-au văzut ca mine

cât timp urmam plecat acea cărare.

și-acum te mai mândrește,-o, tu, creștine,

călcând de sus și nasu-n nori purtându-l,

ca drumul rău să nu ți-l vezi supt tine!

Făcurăm drum mai mult pe deal, urcându-l,

și drum mai mult și soarele-a-mplinit,

decât credeam eu cel aiuri cu gândul,

când cel care mergea, mereu țintit

numa-nainte,-a zis: — „în sus privește!

Nu-i timp de-a merge-astfel și-așa robit,

căci iat-aici un înger se gătește

să vie cătră noi și-a sa solie

a șesea serv-a zilei și-o-mplinește.

și-n grai și-n ochi s-aduni cucernicie,

să-i plac-a ne pofti, și-aminte ai

că ziua asta-n veci n-o să mai vie.“

Cu-ndemnul său atât mă-ndătinai

să nu pierd vremea,-ncât povaț-obscură

el nu putea să-mi dea-ntr-al limbii grai.

Spre noi veni frumoasa creatură,

În alb vestmânt și-n chip având lucoare

cum Venus pare-n zori în zare pură.

El brațe-a-ntins și-aripi ca vrând să zboare

și-apoi: — „Veniți! așa-ncepu să zică.

Sunt scări aici, de-urcat de-acum ușoare.“

Urmând chemării—O, rari ce se ridică!

Vai, neam uman, născut spre-a te urca,

de ce cazi tu de-o boare-oricât de mică?—

ne-a dus deci unde-o scară-n stânci era,

m-atinse-apoi cu-aripa sa pe frunte

și-un singur drum mi-a spus că voi afla.

Precum la dreapta, spre-a sui pe munte,

la templul care,-o, bine cârmuite

oraș, stă-n deal, când treci a văii punte,

ș-alină-al coastei clin prin scări cioplite

și puse-aici din vremi mai cumsecade

pe când și cot și-ocale-au fost cinstite,

Căci nu e timp așa s-alină râpa care cade

și-aici pieziș de sus, din cerc vecin,

dar ambii umeri piatr-aici ți-i rade.

și voci, pe când eram intrați deplin,

cum nu pot fi la noi nicicând rostite,

cântau: „Ferice-acei cu duh puțin!“

Ah, aste porți cât sunt de felurite

de cele din infern! Aici cântări

te-ntâmpină, și-n iad urlări cumplite.

Suiam acum pe-acele sfinte scări

și mult mai dulci de cum păreau de-afară

le-aflam în fuga sprintenei urcări.

și-am zis: — „Maestre,-o, spune-mi ce povară

așa de grea din spate-mi se desprinse,

că nici un greu nu simt urcând pe scară?“

—„Când slovele ce-acum aproape-s linse

pe fruntea ta, dar tot mai au putere,

vor fi ca-ntâia toate șase stinse,

picioarele-ți vor fi de buna-ți vrere

Învinse-astfel, că nu le va mai fi

suirea-n sus o trudă, ci plăcere.“

Ca cel ce merge,-având, fără de-a ști,

pe cap ceva, și-ncepe-a ști că-l are,

că-l fac al altor semne-a bănui,

și duce-o mână deci spre-ncredințare

și cată și-află și-astfel mână lui

îi face-acea ce văzul nu e-n stare,

pe degete răzlețe-așa făcui

și-aflai că-s numai șase P ce-i scrise

acel cu chei, când drumul începui;

iar, când văzu ce fac, Virgil surâse.