„O, Tat-al nostru care-n ceruri stai,

nu circumscris, ci prin amor mai mare

de prim-zidiții ce-mprejur îi ai,

puterea și-al Tău nume-l aib-oricare

făptură-n preamăriri, cum se cuvine

spre-a-ți mulțămi de dulcea ta suflare.

și vie-ți pacea-mpărăției sfinte,

căci noi, spre-a o găsi, noi nici un spor

n-avem prin noi, cu toat-a noastră minte.

Cum jertfă-ți dă și-al îngerilor cor

a sa voință-n cântece de-osana,

așa să-ți dea și oamenii pe-a lor.

și dă-ne și-azi și-n orice zile mana

căci făr’ de ea-ntr-această grea pustie

noi harul-l căutăm și-aflăm prihana.

și, cum iertăm vrun rău ce-o să ne fie

făcut de-alt om, ne iart-orice greșală

și nu cătá spre-a noastră vrednicie.

Virtutea-ne, ce-așa de-ușor se-nșală,

n-o ispiti cu-acel ce-n rău ne-a tras,

ci scapă-ne de multa lui năvală.

Dar, Tată drag, acest din urmă glas

nu-i pentru noi, căci de-asta nu ne doare,

ci pentru-acei ce-n urmă-ne-au rămas.“

și lor și nouă-astfel fericitoare,

vin umbrele purtând povara-n spate

asemeni celei ce-o visezi aoare

și,-ocol făcând, au trudele gradate

și toate plâng pe cea dintâi cunună,

spălând ce-avură-n lumea lor păcate.

Când pentru noi se roag-aci-mpreună

oricând și-astfel, dincoace pentru ele

cât pot să fac-acei ce-au vrere bună?

Datori suntem a le-ajuta să-și spele

lumescul semn, ca limpezi să ia zborul,

ușoare-n sus, spre vecinicele stele.

— „Descarce-vă de plumb judecătorul

prin mila lui aripile-n curând,

spre a fi zburace-așa pecum vi-e dorul!

Ce drum e cel mai scurt, spre scări mergând?

și, dacă sunt mai multe,-atunci, vezi bine,

vă rog să ne-arătați pe cel mai blând,

fiindc-,având acest ce e cu mine

tot haina lui Adam cea din născare,

...................................................

N-avui putinț-a ști pe duhul care

răspuns i-a dat la ce-a dorit să-i spuie

acel ce m-aducea pe-aici, ci-atare

răspunsu-i fu: — „De-aici departe nu e,

la dreapta, tot pe mal, un drum de-urcat,

pe care poate-ușor și-un viu să-l suie.

De-acest pietroi de n-aș fi-mpiedecat,

ce gâtului trufaș povară-mi zace

și-mi ține capu-așa de-adânc plecat,

privire-aș eu pe-acest ce-i viu și tace

să-l văd, că poate-odată-l cunoscui

și-a fi de cazna mea durut l-aș face.

Latin și-al unui prinț din Tosca fui,

Guiglielm’ Aldobrandesc’ pe tata-l cheamă,

dar nu știu de-i cunoaște-ți faima lui.

De vechiu-mi neam și faptele de-aramă

a moșilor fui ăst fel de semeț,

Încât, nesocotind obșteasca mamă,

aveam pe-oricine atâta-ntru dispreț,

că fui ucis, precum în Sienna știe

și-n toată țara ei orice drumeț.

Eu sunt Umbert’; nu însă numai mie

mi-a fost spre-amar, ci-a-mpins spre tristul port

pe toți ai mei fârtați a lor trufie.

De-aceea am acest pietroi să-l port,

cât timp în cer mă are domnu-n ură:

ce n-am făcut ca viu o fac ca mort.“

Eu, vrând s-ascult, plecai a mea statură

și-atunci un duh, nu cel care-mi vorbise,

s-a-ntors sub piatra ce-i făcea strâmtură,

privi, mă cunoscu, pe nume-mi zise,

cu greu ținând spre mine-un ochi deschis,

cum stăm precum atenția mă-ndoise.

— „O, zisei eu, nu tu ești Oderis,

a Gubbiei fală și-a acelei arte

ce-o cheam-aluminare prin Paris?“

— „O, frate, a zis, cartoanele ce-mparte

azi Franco Bolognez sunt mult mai bune,

și-i gloria-ntreag-a lui, și-a mea e-n parte.

Ce spui, firește, nu puteam eu spune

trăind, din cauza slăbiciunii mele,

spre slava goal-având porniri nebune.

și-atari trufii aici au să se spele;

și nici aici n-aș fi, dar în căință

căzui cât timp puteam să mai fac rele.

E glorie goal-a omului putință!

Spre vârf verdeaț-abia i-o vezi și nu e,

de n-o ajung și timpi de nepriință.

Crezu,-n pictur-,a fi și Cimabue

stăpân a tot și-n umbră e rămasă

azi faima lui, de Giotto cel ce suie.

Așa și-un Guido celuilalt îi lasă

al limbii-Olimp și poate-i și născut

acel ce pe-ambii-i va goni din casă.

Umana faimă-i vântul ce-a bătut,

venind acum din dos, acum din față,

schimbând numirea sa după ținut.

Vei fi tu mai vestit trecând din viață

În ani cărunți, decât din carnea vie

ieșind pe când te poartă doica-n brață,

În miia de-ani? Un timp în vecinicie

mai scurt decât o clipă-n roata care

din toate-n cer o știm cea mai târzie.

Toscana-ntreag-urla de-acesta care,

În fața mea, cu greul drum se luptă,

și-n Sienna grijă nimeni azi nu-i are,

deși i-a fost stăpân, pe când fu ruptă

În furia ei Florența ce fusese

sumeaț-atunci, pe cât e azi coruptă.

E faima voastr-al ierbii fir ce-adese

se stinge-așa, c-abia veni și nu-i,

prin raza cui din glii el tânăr iese.“

Iar eu: — „Smerenie-n inimă tu-mi pui

făcându-mi marea bub-a mea să sece,

dar cine-i cel de care tocmai spui?“

— „Salvani Provenzan, și-aci petrece

fiindc-avu, mi-a zis, trufașul țel

ca Sienna-ntreagă-n jugul lui s-o plece.

Așa a mers și merge-așa la fel

de când e mort. Spre-atare caznă mână

a fi-ngâmfat de tot prea mult ca el.“

Iar eu atunci: — „Dar, dac-un duh ce-amână

mereu, până la moarte,-a se căi,

e-nchis mai jos și nu se urcă până

nu trece-ntregul timp cât îl trăi,

de nu i-l scad cu ruga muritorii,

așa curând aici el cum veni?“

— „Pe când trăia, mi-a zis, mai plin de glorii,

lăsând, din propria vrere,-orice rușine,

s-a-nfipt in Sienna-n for ca cerșetorii

și, ca să-și scoaț-amicul din suspine

și temnița lui Carlo, el aici

cerșea zvâcnindu-i toate-ale lui vine.

Nu-ți spui mai mult și-obscur poate că-mi zici,

dar nu mult timp va trece și vecinii

așa-ți vor face-ncât o să-ți explici.

și-ăst fapt l-a smuls din joasele confinii.“