Nici pasul vorba și nici vorba pasul

nu ni-l slăbea; vorbind, mergeam grăbiți

așa ca-mpins de vânturi bune vasul.

Iar morții-n jur, din nou părând muriți,

văzându-mă că-s viu, trăgeau mirare

de mine-acum prin ochii lor scobiți.

Iar eu, urmând pornita cuvântare:

— „Din cauza celuilalt e mersul lui

mai lin de cum i-ar fi de-altfel, îmi pare.

Dar unde-o fi Picarda știi să-mi spui?

și-n câtă gloată-n juru-ne s-adună

vrun vrednic de văzut nici unul nu-i ?“

— „O, sora mea, frumoasă ea și bună,

nu știu ce-a fost mai mult; se veselește

În nalt Olimp purtând a ei cunună!“

Așa dintâi, și-apoi: — „Nu ni s-oprește

pe-oricine să-l numim, căci diformat

prin forme chipu-atât ni se pocește.

Acest de-aici și-un duh mi-a arătat

e Bonagiunt’ din Lucca. Mai nainte

puțin și-acel din toți cel mai uscat

bisericii întregi i-a fost părinte;

din Tours a fost și-n post o să-și dezgroap

țiparii din Bolsena-n sos fierbinte.“

și pe-alții mulți mi-i arătă de-aproape;

și-a fi numiți plăcere le era,

căci toți păreau cu zâmbet sub pleoape.

Văzui pe Della Pila cum uza

degeaba dintâi; Bonifaciu, care

hrăni pe-așa de mulți cu stola sa;

pe șir Marchez, ce nu cu sete mare

a stat la Forli tot de cupe pline

și-n veci n-a fost sătul, c-a fost atare.

Apoi, cum prețuiești și-alegi în fine,

așa făcui și eu cu cel din Lucca,

părând de-altfel că-l și cunosc mai bine.

Vorbea-n murmur și nu știu ce „Gentucca“

simții pe unde-i dă a lui sentință

amarul chin ce-i mistuia năluca.

— „Tu, cel ce-mi pari așa de cu voință

să-mi spui ceva, fă voia ta-mplinită

și-astâmpără și-a mea și-a ta dorință!“

— „Născut-o doamnă e, dar ne-nvălită,

de-al cărei drag iubită va să-ți fie

cetatea mea, oricât e de hulită.

Tu ai să mergi cu-această prorocie

și-al meu murmur de-ți fu spre vro eroare,

avea-vei fapta certă mărturie.

Dar spune-mi drept, ești tu acela oare

ce rime nouă-a scris ce-așa vestiră:

O, voi, femei de-amor cunoscătoare?

Iar eu: „— Sunt unul care, când mă-nspiră

amorul, îmi notez și,-n urma lui,

ce-mi cântă el eu cânt apoi pe liră“.

— „Acum văd, frate, ce departe fui

și eu, și lacob, și Guitton ca mine,

de noul stil frumos de care-mi spui.

Eu văd cum pana voastră strâns se ține

pe urma celui ce dictează-n voi,

cum pana noastră n-a făcut, vezi-bine.

Ci-n stil nu pot vedea un soi și-alt soi:

câți vrând să placă toate le-afectează.“

și, ca și mulțămit, tăcu apoi.

Precum cocorii ce la Nil iernează

s-adun-aori în stol și-apoi în zborul

grăbit al lor în șir se-ndepărtează,

așa făcu și-aici întreg poporul:

Întorși spre dreapta i-am văzut cum pasă,

făcându-i iuți și foamea lor și dorul.

și, cum un om trudit de-alerg își lasă

pe soți să meargă, până ce-și mai curmă,

pășind încet, înecul ce-l apasă,

așa, lăsând să treacă sfânta turmă,

Fores venea cu mine-n rând mereu.

— „Când am să te revăd?“ îmi zise-n urmă.

—„Ce zile-am de trăit, am zis, știu eu?

Dar n-o să-ntorc cu-atât de iuți vântrele,

spre-a nu fi-ntâi la mal cu dorul meu,

căci locul cel ursit vieții mele

se pare-urnit spre-o jalnică ruină,

din zi în zi mereu căzând în rele.“

— „Deci mergi! a zis. Pe cel mai plin de vină

de coada unei bestii-l văd eu tras

spre valea-n veci lipsită de lumină;

sporește-al bestii mers din pas în pas,

crescând mereu, până-i strivește toate

și-un trup diform pe câmp îl văd rămas.

N-au mult a se-nvârti aceste roate“,

și-n sus privi spre cer, „și fi-ți-va clar

ce vorba mea să-ți spuie-acum nu poate.

Te las acum, căci nouă-ntr-ăst hotar

ni-e timpul scump, așa de scump tot stropul,

și-l pierd prea mult pe-un pas cu tine, rar.“

Cum prinde-un ins din stol ades galopul,

ieșind din rarul trap de călărași,

al primei lupte-onor fiindu-i scopul,

așa porni și el cu grabnici pași,

iar eu rămasei cu-acei doi, cuminte,

ce-au fost ai lumii-atât de mari fruntași.

Când fu-n adânc intrat acu nainte,

că ochii mei îl urmăreau precum

cu mintea-i urmăream a lui cuvinte,

văzui alt pom, și nu departe,-n drum,

cu ramuri verzi frumoase și-ncărcate

spre care ne-ntorsesem chiar acum.

Văzui popor cu mânile-nălțate

sltrigând nu-ș’ ce spre fructul neajuns,

cum pruncul dornic și flămînd se zbate,

iar cel rugat nu-i dă nici un răspuns,

ci, și mai mult dorința spre-a i-o-ncinge,

ridic-obiectul vrut, nu-l ține-ascuns,

și, ca-nșelați, plecau făr-a-l atinge.

Iar noi sosirăm și la pomu-acel

ce-atâtea rugi și-atâta plâns respinge.

— „Pe-alt mal urmați și vă feriți de el;

de Eva smultul pom acesta nu e,

ci e mai sus, și-acesta-i e surcel.“

Din crengi nu-ș’ cine-așa-ncepu să spuie.

Trecurăm deci, poeții dragi și eu,

pe-alt mal, lipiți de partea care suie.

Zicea din pom: „Aminte-aveți mereu

pe cei în nori născuți, cum, beți, mișeii

cu dublu piept s-oștiră cu Teseu,

și bând, cum s-arătară slabi iudeii

și nu-i vru Gedeon tovarăși, când

venea din culmi să-ntâmpine madeii“.

Lipiți de-acel părete-acum mergând,

păcate ce-au intrat prin guri, urmate

de-așa de-amar câștig, noi ascultând,

și-apoi, în largul căii descurcate,

privind făr-a vorbi vro vorbă frântă,

făcurăm pași vro mie, când strigate:

— „Ce-umblați voi trei și singuri, făr de țintă?

cuvinte m-au făcut să sar acu

cum sare-un cal fricos când se-nspăimântă.

Nălțai deci capul ca să văd ce fu;

și-n veci cuptorul roșii-așa nu face

metale,-ori sticlă, și nici lucii nu,

ca unul ce ne zise: — „De vă place

s-urcați în sus, cotiți acum spre mine;

pe-aici se duc acei ce merg spre pace“.

Orbit de-aspectul lui, m-am dat în fine

În dosu-acelor mari învățători,

ca omul ce,-ascultând, din spate-ți vine.

și, cum eraldul umedelor zori,

boare-n mai, adie-aducătoare

de-un plin miros de ierburi și de flori,

așa simții pe fruntea mea o boare,

simțeam și-a penelor bătaie lină

cu mult miros de-ambrosie-adietoare.

Iar el zicea: — „Ferice cui lumină

din grație-i veni, să n-aibă pieptul

robit de pofta gurii-apururi plină,

ci-o foame-atâtă câtă e cu dreptul!“