Pe când toți trei în șir mergeam astfel

pe mal, maestru-mi tot spunea aoare:

— „Ascultă-mi sfatul, să te-ajuți cu el!“

Pe-obrazul drept eram lovit de soare,

ce, jos, spre-apus, tot cerul inundându-l,

schimbase-n alb albastra lui coloare.

Iar roșul foc cu umbra mea făcându-l

să pară și mai ros, pe mulți văzui

c-aveau, mergând, numai spre-aceasta gândul.

Prin semnu-acesta drept motiv le fui

de vorbă, deci și-așa și cuvântară:

— „Nu pare-a fi nălucă trupul lui“.

Pe cât puteau, apoi, înaintară

spre-a ști-ntr-adins, dar grijă-având

tot insul de-a nu ieși de unde n-ar fi-n pară.

— „Tu, cel ce nu de leneș, ci-ntr-adinsul

mergi cel din urmă, ca mai mic fiind,

te rog, de foc și sete cu aprinsul,

de-al tău răspuns nu-s singur eu dorind,

ci toți aceștia simt mai mare sete

ca de-apă rece-un etiop, ori ind,

să-mi spui cum faci cu trupul tău părete

luminii-așa că, parcă, încă lui,

aripi să zboare-al morții sol nu-i dete.“

Așa-mi vorbi un duh și-am vrut să-i spui,

și-aș fi și spus, de n-aș fi fost deodată

atras spre-alt lucru nou care-l văzui,

O altă gloată nainta-nșirată,

mijlocul cărării-acei de foc

pre-aceasta ce m-opri-ntrebând mirată.

Văzui cum se salută reciproc

vesele de-un scurt festin, cum toate

sărut își dau, dar făr’ a sta pe loc.

Așa,-n deavalma negricioasei gloate,

furnica-n bot atinge pe-o furnică,

de drum spre-a se-ntreba, de scopuri, poate.

Sfârșind grăbit urarea lor amică,

pe când plecau, din gură tot poporul

vedeam că pe-ntrecute glas ridică:

cei nou-sosiți: „Sodomul și Gomorul!“

cei vechi: „S-ascunse-n vacă Pasifea

ca taurul s-alerge-ai stinge dorul“.

și-apoi, cum gruii-o parte spre Ripea,

și-o parte fug spre țări de soare pline,

de ger aceștia-mpinși, de-arșițe-aceia,

așa se duce-un stol, iar altul vine,

și toți se-ntorc la vaiul lor plângând

și primul plâns ce le ședea mai bine.

și toți aceiași, ce de-ntâiul rând

m-au fost rugat, veniră să-și împace,

atenți și gata de-ascultat părând.

Iar eu, văzând din nou acum că-mi face

rugare-am zis: — „Tu, sigure popor,

s-ajungi, oricând va fi, să guști și pace!

Nici verzi nu mi-am lăsat la cei ce mor,

nici coapte membrele, ci clar vă fie

că-n oase-aici le am și-n carnea lor.

și urc pe-aici spre-a nu mai fi-n orbie:

din cer o doamnă-mi dete-acest favor

să trec prin lumea voastr-o haină vie.

Dar, fie-vă-n curând supremul dor

sătul și ceru-acela să v-adune

ce-i cel mai larg și cel mai plin de-amor,

să-mi spuneți voi, spre-a ști și eu ce spune,

ce stol sunteți, și voi și pătimașul

popor ce-acum în dosul vostru-apune?“

Nu stă năuc altminteri ciobănașul

din munți, privind în muta sa mirare

când, prost și pădureț, el vede-orașul,

cum sta-ntre umbre-acoalea fiecare.

Dar, când s-a alinat în ei uimitul,

sârg s-alină-n orice suflet mare,

așa-nceput-a-ntâi spre noi venitul:

— „Ferice tu, că dintr-a noastr-ocină

știință-ncarci, spre-a-ți fi mai bun sfârșitul!

Acei ce-ncolo merg au marea vină

pe care-ai săi, lui Cesar, triumfând,

În fața i-o-mputau, strigând: Regină!

De-aceea se despart „Sodom!“ strigând,

precum ai și-nțeles din auzite,

arsurii lor rușine-adăogând.

A noastre vicii-au fost ermafrodite;

umana lege-aceștia n-o urmară,

ci pofta și-o-mplineau ca niște vite.

Deci, când ne despărțim, spre-a noastr-ocară

strigăm de fapta lacomei femei

ce fiară deveni-n cioplita fiară.

Acum ne știi și vezi și cauza ce-i.

Pe nume poate-ai vrea să știi și cine,

dar n-am nici timp, nici nu știu cine-s ei.

Dar vreau să-ți stâmpăr dorul dinspre mine:

sunt Guido Guinicell’ și-aci-n spălare

fiindcă m-am căit spre-a vieții fine“.

Cum veseli fiii-au fost, în jalea mare

ce-avu Licurg, când mama fu aflată,

așa fui eu, dar neg pe-așa de tare,

când însuși se numi el și-al meu tată

și-al altora mai buni cari-au cântat,

cari rime dulci de-amor au scris vrodată;

și multă vreme-am mers și-ngândurat

și ca și surd, privindu-l cu durere,

dar, pentru foc, eu tot departe-am stat.

Când fui apoi sătul de-a lui vedere,

cu-acel cuvânt ce-orice-ndoieli îți ia

i-am spus că-i fac cu drag orice mi-ar cere.

Iar el: — „Prin câte-aud, tu-n mintea mea

atare-o clară urmă lași, că Lete

s-o-ntunece-ori s-o stingă n-o putea;

dar, dacă-i drept ce mi-ai jurat, poete,

motiv iubirii, ce de mine-o ai

și-n toate mi-o arăți, ce fapt îi dete?“

— „A tale versuri dulci, îi replicai,

ce-or face scump condeiul ce le scrise

cât timp va dăinui modernul grai.“

— „O, frate,-acest ce ți-l arăt“, îmi zise,

și-un duh mi-a arătat în fața lor,

„în grai matern cu mult mă biruise.

În proză de roman și-n vers de-amor

i-a-nvins pe toți și las’ pe proști să-mpartă

verdict c-ar fi Gerald superior.

Nu-n fond văd ei, ci-n larma cea deșartă,

talent, și-astfel închid păreri ce-avură,

nainte-a ce-asculta, de minte-ori artă.

Așa și lui Guitton’, din gură-n gură,

mulți vechi i-au dat întâiul rang și-onorul,

și mulți apoi prin artă-l întrecură.

și-acum, atât de larg de-ți e favorul,

Încât tu poți și-n claustru-a te sui,

În care-i Crist mai mare-a tot soborul,

un Tatăl nostru pentru mine-i zi,

c-atât ne-ajunge-n lumea asta-n care

ni-e stins-orice putință de-a greși.“

Spre-a face loc și altui duh, îmi pare,

ce-aproape sta, perit-a-n foc deodată

cum piere-afund și-un pește-n apa mare.

Iar eu, mergând spre umbra arătată,

i-am spus c-ar vrea și lui a mea dorință

să-i facă loc și-onoarea meritată.

El liber a-nceput a sa vorbire:

— „Atât de mult mi-e dulcea-ți rugă-n gând,

că nici nu vreau, nici n-am de ce-ți ascunde.

Eu sunt Arnold ce plâng și merg cântând,

dar sper, văzând trecuta mea prostie,

voios de-o zi ferice de-oarecând.

și-acum te rog, pe-acea valoare vie

ce până-n culme fi-ți-va-ndrumător,

la timp, aminte-amarul meu să-ți fie.“

A zis, perind în foc curățitor.