Deși-împrăștiați de fuga cea grăbită

pe câmp, întorși spre muntele acel

la care-a noastră minte-n veci ne-nvită

eu stetei strâns de ducele fidel,

căci cine-ar fi condus a mea cărare

și cum era să sui fără de el?

și-așa-mi părea că-și face-acum mustrare.

O, suflet demn și nepătat, ce mică

greșeală-ți face-arsuri așa de-amare!

Când pripei, care-oricărui act ridică

noblețea sa, el stavilă i-a pus,

iar spiritu-mi, strâmtat de-avuta frică,

lărgi atenția ca din sineși dus,

privii spre muntele, ce-și face cale

spre cer din ape,-al lumii cel mai sus.

Dar soarele, ce-n dosul meu din vale

ardea, sta-n față-mi rupt, fiindc-avea

părete-n trupul meu luminii sale,

și-atunci, speriat, mă-ntorsei făr-a vrea,

crezând că-s singur, când văzui, vezi bine,

pământul negru numa-n fața mea.

— „De ce tot bănuiești? “, privind spre mine

mi-a zis, întors cu-ntreaga față, solul,

„nu știi că te conduc și sunt cu tine?

E sear-acolo unde-mi zace golul

vestmânt prin care-umbream când am trăit;

Brindis l-a dat și-l are azi Neapolul.

și-n față-mi dacă n-am nimic umbrit,

mai mult decât de ceruri nu te mire

că unu-ntr-altul razele-și trimit.

Să rabde-asemeni corpuri chinuire,

și cald și frig, le face-acel ce vrea

s-ascundă cum le dă și-această fire.

Nebun acel ce speră c-ar putea

pătrunde-a voastră minte vecinicia

ce ține pe-unul în trei fețe-n ea.

Să fiți voi, oameni, mulțumiți cu quia!

De-ați fi putut vedea voi totul clar,

de ce-ar mai fi născut atunci Maria?

Dar n-ați văzut dorindu-i în zadar

și-atari a căror minte-ar fi-mpăcat-o

Dorința ce li-e-acum etern amar?

Eu zic de-Aristotel, și zic de Plato,

și de-alții mulți“. și-ngândurata frunte,

tăcut și tulburat, el și-a plecat-o.

În vremea ast-am fost sosiți sub munte

și-aflarăm mânecu-i așa pieziș,

că nu-s pe lume-agile tălpi să-nfrunte.

Cel mai pustiu și mai râpos costiș,

la Lierici și Turbi’,-ar fi ușoară

și-o largă cale-n rând cu-acest costiș.

— „Mai știu eu p-unde-acest urcuș scoboară“,

vorbi Virgil și-oprire-n pași a pus,

„să-l poat-urca și-un om care nu zboară?“

Pe când privea-n pământ, pe gânduri dus,

și-n sineși judeca acel părete,

iar eu cu ochii-umblam pe stânci pe sus,

văzui la dreapta șirul unei cete de spirite,

spre noi părând că vine și nepărând,

c-așa veneau de-ncete.

— „Ridică-ți ochii că sosesc, în fine,

maestre, duhuri, să ne dea vrun sfat,

de n-ai puteri să-l afli tu prin tine.“

Atunci privi și el și-asigurat:

— „Să mergem noi spre ei, că vin ca-n silă,

iar tu-n speranța ta să fii-ntrămat“.

Deși spre ei noi mersem poate-o milă,

era-ntre noi și-acum o-ndepărtare

cât zboar-o piatră dintr-o mân-abilă,

când, strâns sub poala stâncii-n nemișcare,

a stat grămadă-n loc întreg poporul,

cum stai și-observi când nu ți se prea pare.

—„Voi, cei cu bun sfârșit“, conducătorul

așa-ncepu, „vă rog, pe sfânta pace

de care-aveți, cred eu, cu toții dorul,

să ne-arătați în care loc se face

mai lină coasta spre-a sui și noi;

când știi mai mult, mai mult și graba-ți place.“

Cum una-ntâi, când ies din staul oi,

ori dou-ori trei, și, timide să iasă,

cu bot târât stau cele de-napoi,

ce prima face toate fac și leasă

stau proaste-n loc, deși nu știu ce este,

când prima stă, și-n coaste i se-ndeasă,

așa văzui pe primii dintr-aceste

ferice umbre cum, pornind, veniră

sfioase-n chip și cu mișcări modeste.

Ci,-n clipa când la dreapta mea zăriră

lumina zilei ruptă-n mersul ei,

iar umbra mea pe stânci cum se resfiră,

au stat și s-au retras puțin, iar cei

ce-n urmă-le veneau, fără să știe

ce cauză au de stat, au stat și ei.

și-atunci:— „Făr-a-ntreba, știut vă fie

că-i viu în carne-i omul ce-l vedeți, .

de-aceea-n drum lumina o sfășie

Deci nu vă mire, ci credinț-aveți

că, făr’ de-un har ce Domnul i-l trimete,

el n-ar cerca să urce-acești păreți.“

Așa a zis Virgil. Iar capul demnei cete:

— „Vă-ntoarceți deci, iar noi venim urmând.“

și-apoi și-un semn cu-al palmei dos ne dete.

și-atunci: —„Oricine-ai fi, să-ntorci mergând,

îmi zise-un duh, a ta căutătură

și vezi de m-ai văzut, poate,-oarecând“.

Eu fix privii frumoasa lui statură:

gentil la chip și fața sa bălană

și-avea la ochi, sub frunte,-o tăietură.

Smerit i-am spus că-n viața lui umană

eu nu-l cunosc; iar el: — „Privește-anume!“

și sus, la piept, făcu să-i văd o rană.

și-apoi zâmbind: — „E Manfred al meu nume,

nepot Constanței celei mari, o știi;

deci, rogu-te, când vei ieși la lume,

frumoasei mele fete,-ai cărei fii

sunt celor două țări mândrii regale,

să-i spui ce-i drept, de spun altfel cei vii.

Când fui ucis prin două răni mortale,

plângând mă detei rob celui ce vrea

cu drag să ierte-oricui orice greșale.

Păcate-avui cumplite-n viața mea,

dar largi sunt brațele eternei mile,

Încât cuprind pe-oricâți se-ntorc la ea.

De-ar fi cetit în domnu-aceste file

păstorul cosentin, cel de Clement

trimis a mă vâna-ntr-acele zile,

mi-ar sta, la capul punții-n Benevent,

și-acum a mele oase neatinse,

având ca pază greul monument.

Ci-acum le spală ploi și-un vânt le-mpinse

afară din regat, pe lângă Verde,

și-aci mi le-a-ngropat cu facle stinse.

Ci-atât cu-a lor blăsteme nu se pierde,

Încât să nu găsești pe Domnul iară,

cât timp speranța dă vrun mugur verde.

E drept că,-n fine, chiar de se-ndreptară

acei ce-n anatemă-le au murit,

sub râpa asta au să stea afară

de treizeci de-ori timpul ce-au trăit

cu-al lor blăstăm, vro pie rugăciune

de nu le scade-al lor decret menit.

Tu vezi acum de-mi faci servicii bune

făcând să știe buna mea Constanța

cum m-ai văzut, și-a mea interdicțiune,

căci multă ni-e la voi aici speranța.“