Dorind să văd și-n jur cum e și-n sine

divinul codru des și viu, și care

da zilei ce venea colori mai line,

plecând din margini, fără de-amânare,

trecui cu pas încet acea câmpie

ce plin tot locul de miresme-l are.

și-o dulce-aură, care-n veci nu știe

schimbare-n curs, îmi flutura pe frunți

nu mult mai mult ca boarea care-adie,

făcând ca frunzele-n mișcări mărunte,

În dulce tremur se plecau spre-o parte,

spre care-umbrește-ntâi divinul munte.

Dar nu ieșeau din drit așa departe,

ca-n vârful lor mărunta păsărime

să nu-și deprind-a lor oricâte arte;

ci, vesele de-acele ceasuri prime,

cântau săltând prin frunza care-n jocul

acelei bori acord le da la rime,

precum din creangă-n creangă plin e locul

pădurilor de brad pe malul Chiassei,

când Eol lasă-n voia sa sirocul.

Cu pașii-nceți, în inima rămasei

păduri antice-atâta drum făcui,

că nu puteam să văd pe unde-ntrasei.

și iacă de-un pârîu oprit eu fui,

ce-n stânga-ncet cu slabele lui unde

pleca șoptind ierbișul coastei lui.

Oricâte-s limpezi ape-n lume-oriunde,

ți-ar fi părut că au ceva negroare

În rând cu-acesta ce nimic n-ascunde,

deși sub umbr-a pururi stătătoare

el curge-ntunecat pe-ascunsu-i plai,

nicicând atins de lună și de soare.

Cu pașii-am stat, dar ochii-mi aruncai

să văd pe-opusul mal al apei sfinte

verdeața mult-a multui fel de mai

și-atunci văzui, cum vezi ceva nainte

deodat-așa, că, plin de-uimire stând,

oricare-alt gând îți lunecă din minte,

o doamnă-n mal, ce, singură, cântând

mergea, și flori, cari mândre-mpurpurează

tot drumul ei, le culegeau trecând.

— „O, doamnă tu, ce-ntr-a iubirii rază

te scalzi, cum cred, de-i drept că simțământul

din inimă prin ochi ni se trădează,

te rog să binevrei, mi-a fost cuvântul,

să vii spre mal așa

atât încât să-ți pot pricepe cântul.

Tu-mi amintești și cum și unde fu

Proserpina, când mamă-sa-ntristată

pe ea, iar ea junia și-o pierdu.“

Precum rotind în dans se-ntoarce-o fată

cu tălpi lipite de pământ și-unite,

Încât c-ar face pași de-abia s-arată,

așa pe pajiști, galben înflorite

și roșu, ea s-a-ntors și-n felu-n care

fecioara-și pleacă genele smerite;

și-astfel veni,-mplinind a mea rugare,

aproape,-ncât cântării-acei ferice

să pot să-i prind și ce-nțeles ea are.

Când fu și unde ierbii-i lasă spice

de stropi al apei curs, spre ochii mei

ea binevru și ochii să-i ridice.

N-avu străfulgerare-n ochii ei

nici Venus, cred, când fu străpunsă zeea

de-al ei copil mai mult ca de-obicei.

Pe malul drept râdea acum femeia,

rupând cu mâna flori ce cresc de sine

și fără sad pe nalta culme-aceea.

Trei pași sta rîul între ea și mine,

dar Pontul, ce lui Xerxe-o probă-i dete

că-n frâu orice-omenești trufii el ține,

În ura lui Leandru-atât nu stete,

că-i sta-ntre-Abid și șest, cât într-a mea

ăst rîu acum, că sta-ntre noi părete.

— „Sunteți aici străini, îmi zise ea,

și-n locu-acest, ales de-adăpostire

umanei firi, că râd vi s-ar părea

de necrezut și poate-o să vă mire;

dar psalmul „Delectasti!“ clar vă-nvață

și poate-al minții nor să vi-l răsfire.

Iar tu, ce m-ai rugat și-mi stai de față,

să-mi spui ce vrei să știi, căci gata sunt

să-ți dau, cât pot, la tot ce-ntrebi povață.“

— „și apa, zisei, și-al pădurii cânt

combat în mine noua mea credință

de-un lucru ce-auzii de-acest loc sfânt.“

—„Să-ți spui, mi-a zis, de unde ia ființă

din sineși ceea ce mirare-ți face,

ca-n minte,-n loc de nor, să ai știință.

Supremul bun, cui făr’ de soț îi place,

făcu pe-om bun și-ăst loc i-l dete-n lume

ca drept zălog de nesfârșită pace.

Dar n-a stat mult, prin vina proprie-anume;

prin vina sa schimbat-a-n plâns și-njurii

ș-onestul râs și veselele glume.

Deci câte-s tulburări de-ale naturii

mai jos, prin aburi din pământ și ape

ce-urmează pe cât pot, în sus, căldurii,

mai sus de poarta ăstui deal nu-ncape,

căci el se-nalț-atât de sus spre-airi

ca de-orice tulburări pe om să-l scape.

Deci, dac-ale văzduhului rotiri

oriunde-urmează roata bolții prime,

cât timp nu-i ruptă roata nicăiri,

atinge-un vânt și-această înălțime

ce-n aer viu se-nalț-a tot desprinsă,

și-i dă pădurii glas, căci ea-i desime.

O plant-apoi, de-acest curent atinsă,

i-l umple de virtutea sa, iar el

o-mprăștie-n jur, de-a sa mișcare-mpinsă.

Iar alt pământ, precât e apt prin el

și clima lui, concepe și purcede

virtuți diverse-n pomii de-orice fel.

Acestea de le-ați ști, voi n-ați mai crede

minune-acolo-n lume, când răsare

vro plant-a cui sămânță nu se vede.

și-apoi să știi că sfântul câmp pe care

stai tu e plin de orișice răsad

și fructe-n el, cum n-aveți voi, el are.

Nu-i apa asta din vapori ce cad

schimbați în ploaie spre-a hrăni vro vână,

ca pe-alte rîuri ce sporesc și scad,

ci e dintr-o egală-n veci fântână,

și-atât prin vrerea celui sfânt ea prinde,

pe cât deschisă-n două lături mână.

Cu-așa virtute ea pe-un scoc descinde,

că stinge-n om memoria faptei rele,

și-a faptei bune-acesta i-o aprinde.

E Lete-aceasta, una din vâlcele,

Evnoe-i alta, dar efecte n-au

decât gustând și-aici și-aici din ele:

ca gust, orice-ape sub aceasta stau.

și chiar având tu setea potolită,

așa ca lămuriri să nu-ți mai dau,

mai fie-ți una totuși dăruită;

mai făr’ de preț nu cred că va să-ți pară,

deși-ți voi spune-o nefăgăduită.

Anticii-acei ce-n versul lor cântară

un veac de aur ce ferice-a stat,

ăst loc de-aci-n Parnas poate-l visară.

Aici fu primul om nevinovat;

eternul mai aici și-orice rodire;

și-aici nectarul cel de toți cântat.“

Întors acum cu-ntreaga mea privire

spre-ai mei poeți, vedeam cum amândoi

zâmbeau de-această ultim-a ei știre;

spre dulcea doamnă m-am întors apoi.