Socoți, creștine, de te-a prins pe golul

din Alpi vrodat-o negură, prin care

de-abia zăreai ca prin pelcea sobolul,

și cum, când deasa și-umeda-ncărcare

Începe-a se rări și vezi pe sus,

prin ele abia, bolnav un glob de soare,

și-atunci vei fi cu-nchipuirea ta

pe-aproape-adus să vezi și tu ca mine

ăst soare-aici pe-un timp când se culca.

și-așa deci, potrivindu-mi pașii bine

cu-ai lui Virgil, ieșii din nor afară

În ziua moartă jos, pe sub coline.

O, fantazie, care-ades separă

pe om de lume,-ncât el n-are știre

chiar mii de tube-n jur de-ar fi-n fanfară,

de n-ai din simțuri, de-unde-ai tu pornire?

Te mișcă vro lumină-n cer iscată

prin sine,-ori vrerea cui ne-o scurge-n fire?

Făptura ticăloasei, ce schimbată

fu-n paserea ce simte-a ei plăcere

supremă-n cânt, îmi apăru deodată,

iar mintea mea atât de cu putere

s-a strâns în sine-ncât degeaba-n el

făcu să-i fie-oricărui simț ce-i cere.

Feroce-apoi un răstignit rebel

descinse ca vedenie-ntr-a mea minte,

trufaș în față-i și murind astfel.

și marele-Ahasver îi sta nainte

și-Estira lui și justul Mardochi

ce-ntegru fu și-n fapte și-n cuvinte.

Iar, când și-acest tablou mi se topi

prin sineși el, cum piere și-o bășică

din lipsa apei care-o face-a fi,

În vis îmi apăru o jună fiică

plângând amar și-așa zicând: „Regină,

de ce-n mânie-ai vrut a fi nimica?

Tu te-ai ucis să scapi pe-a ta Lavină

și m-ai pierdut; și-s eu care bocește;

nu plânge, mam-,a lui, ci-a ta ruină!“

Precum se rupe-un somn când ne lovește

lumină nouă-nchișii ochi și, pân-a nu

muri de tot, el rupt se zvârcolește,

așa vedenia mea se rupse-acu,

când fața mea de-o mult mai grea lucoare

decât ni-e nouă-n uz lovită-mi fu.

Privii să văd cam unde-aș fi eu oare,

ci-atunci un glas ce-a zis: „Pe-aici să suie“,

făcu din mine-oricare-alt gând să zboare,

ca-n locul lor atâta dor să puie

să văd pe cel ce-a zis, cum e și vrerea

În care-odihnă, până n-află, nu e.

Dar, ca de soare, când, orbind vederea,

lumina-i multă-l face-ntunecat,

așa mi-a fost învins-aici puterea.

—„Acesta-i sol divin și, nerugat,

ne-arată drumul muntelui spre bine

și-n propria sa lumină e-mbrăcat.

Cu noi el face ca și-un om cu sine:

acei ce-așteaptă rugi, văzându-ți zorul,

haini doresc să nege-a face bine.

Chemării sfinte-urmeze-ne piciorul,

suind cât timp prea noapte încă nu-i,

căci până-n zori ne-oprește-apoi zăvorul.“

Așa vorbi și pașii mei ș-ai lui

spre-o scară-ntorși tindeau la ea să vie

și,-ndată ce la prima treaptă fui,

simții mișcări de-aripi cum îmi adie

pe-obraji un vânt, și: „Beati, printre ele.

pacifici, cari n-au o rea mânie!“

Erau acum așa de sus acele

luciri ce sunt ai nopții-năintași,

Încât albeau pe cer tutindeni stele.

„O, tu, putere-a mea, de ce mă lași?“

ziceam în gând, simțind că se topește

mereu puterea slabilor mei pași.

Eram și unde scara contenește

urcușul ei și-am stat înfipți părând

asemeni navei când la mal s-oprește.

Puțin am stat, atent, aici, crezând

prin noul cerc s-aud vro noutate;

mă-ntoarsei spre Virgil apoi, zicând:

—„ Să-mi spui, o, dulce tată, ce păcate

În cercu-acesta-și spal-al său popor?

De stăm din mers, nu sta din cuvântate.“

Iar el: — „Iubirea binelui, ce lor

fals țel le-a dat, o-ndreapt-aici; trândava

lopat-acum o bat din nou cu zor.

Ci-atent asculte gândul tău și-afla-va,

spre-a ști mai bine,-atâta lămurire,

că rod frumos aduce-ți-va zăbava.

N-a fost fără de-amor nicicând zidire,

cum nu-i, mi-a zis, puterea creatoare,

iar el, cum știi, e psihic sau din fire.

Dar cel firesc e-n veci făr’ de eroare;

greșește primul, sau țintind răime,

sau dând un plus, ori minus de vigoare.

Cât timp e-ntors spre bunurile prime

și-n cele secundare-nfrână zborul,

nu poate naște-o rea plăcere-n nime.

Dar, când s-a-ntors spre rău, sau prea cu zorul

vâneaz-un bun, sau prea puțin, zidirea

lucreaz-atunci cum nu vrea Creatorul.

De-aici tu poți pricepe că iubirea

e-n voi sămânț-a tot ce se socoate

virtute,-ori fapt ce merit-osândirea.

Dar, pentru că iubirea-n veci nu poate

să-și uite-obiectul drag spre care cură,

scutite-s de-ura proprie-n lume toate.

și, cum nu poți concepe-o creatură

nici ruptă de-al ei prim, nici stând de sine,

străin de el e orice-nclin spre ură.

Deci răul vrut, de-mpart, cum judec, bine,

e numai răul ce pe altu-l doare

și-n lutul vostru-n triplu chip el vine.

Strivind pe-al său vecin spereaz-onoare

un om, așa că numai asta-l face

din slava lui pe-acela să-l doboare.

Se teme-alt om că poate să-l dezbrace

de-onor și faimă altul care suie, deci

ciudă-l prinde și contraru-i place.

Alt om ofensa-n suflet și-o încuie

hain atât, că-i orb spre răzbunare

și-unicu-i gând e pe-altul să-l răpuie.

Acest triform amor e cel pe care

îl plâng mai jos. Dar de-altu-acum să-ți spun

ce bunu-n chip corupt în ochi îl are.

Confuz concepe-oricine primul bun,

În care cat-odihnă și-l dorește:

deci toți spre a-l dobândi silință-și pun.

Deci spre-a-l vedea și-avea, de vă-mboldește

prea-ncet al vostru-amor, după căințe

cu just amar, ăst cerc vă pedepsește.

Mai este-un bun, ci nu-s în el priințe,

căci nu-i nici bun temei, nici fericire,

nici sad și fruct a orice mântuință.

Cei prea porniți spre-acest fel de iubire

deasupra-ne-n trei cercuri ai să-i vezi.

Cum este însă tripla-le-mpărțire

nu-ți spun, ca însuți tu să cercetezi.“