„Deus, venerunt gentes“, alternând

ori trei, ori patru dulce-o psalmodie

cântar-acele doamne,-acum plângând,

și le-asculta și-ofta-n cucernicie

stăpâna mea, și-așa schimbată cum

nu mult mai mult sub cruce-ai fost, Mărie.

Iar, când fecioarele-i făcură drum

și ei ca să vorbească, ea,-n picioare

stând dreaptă-n sus, răspuns-a lor acum

și-n faț-avea a focului coloare.

—„Puțin și nu mă veți vedea, vorbi,

și iar mă veți vedea, dragi surioare!“

Pe toate șapte-n față-i le pofti,

și-n urma ei, prin semn numai, m-aduse,

pe doamna și pe Stațiu, ce s-opri.

și-a mers așa și nu cred că făcuse

nici zece pași de-ai ei pe-acel pământ,

când ochii dulci în ochii mei și-i puse.

„Să vii,“ a zis cu liniștit cuvânt,

„aproape-așa că, de-aș vorbi cu tine,

să poți s-auzi de-aproape-al meu cuvânt.“

Când fui, cum trebuia, mai lângă sine:

„De ce, mi-a zis, n-ai, frate, tu-ndrăzneală

să-ntrebi acum, când mergi așa cu mine?“

Precum acei, ce foarte-având sfială

de-ai lor mai mari, de inimă scăzută

nu pot da vocea-ntreagă la iveală,

așa fui eu și-așa cu gura mută

de-abia-ngânai: —„Madono, ce-mi lipsește

tu bine știi și știi și ce-mi ajută.“

— „Sfiala ta sau teama ce te-orbește

de-acum eu vreau privirea să-ți destupe

spre-a nu mai fi ca cel ce buiguiește.

Să știi, de car, că, monstrul dacă-l rupe,

a fost și nu-i; dar culpa să nu creadă

că domnu-n cer răzbună după supe.

Nu-n veci făr’ de crede-o să ne șeadă

acel ce-n car lăsat-a fulgii lui,

făcându-l monstru-ntâi și-apoi o pradă,

căci sigur văd, de-aceea ți-o și spui,

aproape-o zodie ce-n curând urmează,

și-oprit în drum de nici o stâncă nu-i,

când un cinci sute zece cinci cutează,

trimis de cer, pe curv-a o ucide

ca și pe-acel cu care-adulterează.

Dar vorba-mi, poate,-obscură ca Temide

și Sfinxu-ți e și nu-ți albește-n gând,

căci ca și ele-a minții cale-o-nchide.

Dar faptele Naiade-or fi-n curând,

tăind enigma cea obscură foarte,

nici holde-n câmp, nici turme dăunând.

Deci scrie-ți tot și mintea ta să poarte

ce-ți spui, să duci cu tine celor vii

ai vieții cei ce-o goană e spre moarte.

și-aminte-ți fie,-atunci când o să scrii,

de plantă tu s-arăți cum fu, și frântă

cu crengi lăsate-n două dăți pustii.

Oricine-i rupe crengi și-o dezvestmântă

prin fapt de hulă-njură primul bine,

ce numai spre-al său uz o face sfântă.

Pentru mușcarea-n ea dori-n suspine

și chin cinci mii de ani întâiul tată

pe-acel ce culpa-i i-o spăși prin sine.

și-ți doarme mintea, dacă nu-ți arată

că planta e, dintr-anumit temei,

Înalt-atât și-n vârf așa de lată.

De nu ți-ar sta deșartele-ți idei

ca apa Elsa-n jurul minții tale,

și-un biet Piram la dud plăcerea ei,

din multe-aceste-mprejurări fatale

cunoaștere-ai că pomu-i moralminte

oprit de cer, conform dreptății sale.

Dar, dacă ți-e-mpietrită biata minte

și neagră,-ncât nu-i clar pe ea nimic,

c-atât te-orbi ce-ți spusei mai nainte

vreau, cel puțin, de n-o să scrii ce-ți zic,

umbrite să le duci cu scopu-n care

s-aduc stâlpări încinse cu finic.“

Iar eu: — „Cum ceara fără de schimbare

păstrează-ntr-însa semnul ce-l primește,

mi-e-n creier semnul pus de voi atare.

Ci-al tău dorit cuvânt de ce țintește

mai sus de mintea mea, atât de sus,

că-l pierde-atât pe cât îl urmărește? “

— „Ca să cunoști și tu cum te-ai condus,

răspunse ea, să vezi a ta doctrină

cum poate-urma cuvintelor ce-am spus;

c-a voastră cale stă de cea divină

departe-atâta, pe cât stă pământul

de cea mai iute-a sferelor lumină.“

— „Eu nu-mi aduc aminte,-mi fu cuvântul,

că n-aș fi mers mereu pe-al vostru drum,

și clar îmi spune-așa și simțământul.“

— „De nu-ți poți aminti tu nicidecum,

răspunse ea zâmbind, aminte-ți adă

cum tu beuși din Lete chiar acum.

Dar, cum dă fumul pentru foc dovadă,

uitarea ta-i a vinei mărturie

din sufletu-ți ce-ntr-altele-avu nadă.

Dar gol de-acum cuvântu-mi o să-ți fie,

atât pe cât socot că ai mijlocul

să-l vad-a ta firească miopie.“

Cu pas mai lin și-aprins acum ca focul

sta soarele-ntr-a miezu-zilei cruce,

ce-și schimbă punctu-așa cum schimbi și locul,

când doamnele cum cel care conduce

o ceată stă și-oprește și pe-ai săi,

când dă de-un lucru nou pe unde-i duce

s-opriră-n poala unei umbre lăi,

precum sub brazi cu crengi întunecate

dau Alpii-adese-n umedele văi.

Păru că-n față-mi văd pe Eufrate

și Tigru-aici ieșind dintr-o fântână

și-ncet plecând ca fratele de frate.

— „O, glorie-a ginții-umane,-o, tu stăpân

ce ape-acestea sunt și ce-i că ele

izvorul lor în două părți și-l mână?“

— „Spre-a ști ce sunt, răspunse rugii mele

tu roagă pe Matilda“. și-a răspuns,

cum face-acel ce-o culpă vrea să-și spele.

frumoasa doamnă: — „Eu i-am spus de-ajuns

și-aceasta și-altele; iar Lete, bându-l,

eu bine știu că nu i le-a ascuns.“

Beatrice-atunci: — „Mai mare poate-avându-l

alt dor, ce-ades memoria ne-o-nvălește,

i-a pus pe minte-un văl, întunecându-l.

Ci iat-Evnóe, ce de-aici pornește:

să-l duci la el și,-așa cum ești dedată,

virtutea lui cea veșted-o-ntărește!“

Cum scuze-un om gentil nicicând nu cată,

ci-și face-o vrere-a sa din vrerea cui

prin semn văzut dorința și-o arată,

așa, pe loc ce lângă dânsa fui,

plecă frumoasa fată, iar lui Stațiu

sfios i-a zis: — „Să vii pe urma lui!“

Să am creștine-acum mai larg un spațiu

de scris, eu ți-aș cânta măcar în parte

de dulcea apă-n veci fără de sațiu,

dar, plin-având acum întreaga carte

urzită pentr-acest al doilea cânt,

m-oprește art-a merge mai departe.

Mă-ntoarsei deci de la pârîul sfânt

ca nou, asemeni plantei tinerele

când nouă crește-n noul său vestmânt,

curat și gata să mă urc la stele.