În dulcele său pat lăsând iubitul,

amanta lui Titon cel vechi, așa

albind la orizont tot răsăritul,

de pietre scumpe fruntea ei lucea,

tocmite-n chipul friguroasei fiare

a cărei coadă, când lovește,-i rea.

Iar noaptea două stări, cum ea le are,

făcuse,-urcând spre locul unde stam,

și-aripi acum plecá spre-a treia stare,

când eu, ce încă aveam ce-mi dete-Adam,

căzui de somn, ca cel ce nu mai poate,

pe iarba unde-aceștia cinci eram.

În ceasul, deci, când rândunica scoate

jălitu-i plâns spre-a zorilor lumină,

aminte-având întâiu-i bocet, poate,

când mintea-n noi e mult mai peregrină

din carnea ei și mai negânditoare,

și-a ei vedenie-aproape e divină,

părea că-n vis eu văd, plutind în soare,

cu pene de-aur un vultur, ce-n zbor

cu-ntinse-aripi stă gata să scoboare;

părea că este-acolo unde-n nor

peri, lăsându-și soții, Ganimede,

când smuls el fu și dus in sfântul cor.

Gândeam: „El stă pe-aci, așa se vede,

din simplu obicei, căci poate-alt loc

de-a fi prădat de el nedemn îl crede.“

Păru apoi că-n larg rotitu-i joc,

cumplit căzând ca fulgerul, mă prinse

și-n sus cu el mă duse până-n foc

și parc-aici și eu și el s-aprinse.

și-atât m-ardea închipuitu-acel

pojar de sus, că somnul meu se stinse.

Nu cred c-Ahil s-a deșteptat

altfel, rotind în jur priviri ce-nmărmurise

de-atâta loc străin pe lângă el,

când mamă-sa lui Chiron i-l răpise

și-l duse-n Schiros, adormit pe brață,

de unde-n urmă-l scoase-apoi Ulise,

cum eu mă deșteptai, când, de pe față

perindu-mi somnul,-ngălbinii deodată,

ca omul când de-o mare spaimă-ngheață.

Văzui cu mine singur pe-al meu tată,

de două ceasuri soarele-n tărie

și-n larg spre mare fața mea-nturnată.

— „N-ai nici o grijă și știut să-ți fie

că-n bun loc stăm, vorbi conducătorul,

deci nu scădea, ci-ncinge-a ta tărie!

Ajungi acum să vezi și purgatorul.

Vezi largul zid ce-n jur îl cercuiește,

iar unde pare rupt îi stă zăvorul.

Pe când al zilei fapt de-abia mijește,

iar sufletu-ți dormea-n el, pe câmpia

pe care-atâta floare-o-mpodobește,

venind, o doamn-a zis: „Eu sunt Lucia.

Să iau pe-acest ce doarme să mă lași,

să-i fac mai lesne-astfel călătoria.“

Cei trei la umbre-n vale sunt rămași.

Ea te-a luat și, zi cum se făcuse,

În sus veni, iar eu pe-ai dânsei pași.

și-aici te-a pus, dar mai întâi îmi spuse

cu mândrii ochi de-această sfântă-ntrare

și-apoi și ea și somnul tău se duse.“

Cum prinde-un om în dubiu-mbărbătare

și schimbă-n siguranță frica lui,

când verdele-adevăr în față-l are,

așa și eu, iar, când văzu că nu-i

În mine spaimă, cel ce-mi vru tot bine

porni pe deal și-am prins și eu să sui.

Tu bine vezi cum eu înalț, creștine,

materia mea, să nu te mire dară

că pui și duh mai mult ca s-o sprijine.

și,-așa suind, eram unde de-afară,

ce-ntâi și-ntâi o scorbură părea,

cum este-n zid firida ce-l separă,

văzui că-i poartă, și că stau supt ea

trei scări de trei colori deosebite

și-având portar ce mut încă stătea.

și, tot mai larg privirile-mi țintite

pe el, văzui că șade-n capul scării

c-un chip așa că ele-mi fur’-orbite.

C-o spadă-n mâni, în felul apărării,

ce-atari lucori lăsa-n priviri să-mi pice,

c-ades le-ntoarsei oarbe-n largul zării.

— „Voi doi de jos, așa-ncepu a zice,

ce vreți și cine-i cel ce v-a condus?

Vegheați ca drumu-n sus să nu vă strice!“

— „Cunoscătoare-a ce-i pe-aici, de sus

venind, o doamnă, zise-al meu părinte,

de-această poartă chiar acum ne-a spus.“

— „Spre bine pașii ducă-vi-i nainte!

vorbi din nou acel gentil portar.

Pășiți acum pe-a noastre trepte sfinte!“

Spre ele-am mers; și prima ca de var

era din piatră lucie, curată

și lins-așa că mă reda cum par;

ca purpura, dar mai întunecată,

din piatr-,a doua, aspră și bătrână,

și-n lat și-n lung în multe părți crăpată;

și-a treia apoi, a ambelor stăpână,

părea porfir cu-așa coloare nouă

ca sângele ce-acum zvâcni din vână.

Pe-aceasta deci cu tălpile-amândouă

sta sfântul sol, șezând pe-un prag cum nu e

mai plin de licur clarul strop de rouă.

Văzând că buna vrere-a mea mă suie,

Virgil îmi dete-ndemn: — „Acum tu lui

smerit să-i ceri ca poarta s-o descuie“.

La sfintele-i picioare m-așternui,

cerându-i mila porților deschise,

ci-n piept dintâi de trei ori mă bătui.

El șapte „P“ pe frunte-atunci îmi scrise

cu-al săbii vârf și-apoi :— „Pe dealul sfânt

tu vezi de-nchide-aceste răni“, îmi zise.

Culoare de cenușe,-ori de pământ

ce-l sapi uscat avea a lui hlamidă;

și două chei a scos de sub veșmânt,

de-argint și de-aur, dând ca să deschidă

cu alba-ntâi, cu-a doua-apoi, la fel

și-așa-mpăcat-a inima-mi avidă.

— „Când una dintre chei, ne zise el,

o lesne-umblare-n broasca porții-o neagă,

rămâne-atunci închis acest tunel.

Mai scumpă-i una, ci-alta cere-o-ntreagă

știință și-artă a celui ce-o-nvârtește,

fiindcă nodul numai ea-l dezleagă.

Când Petru mi le-a dat, a zis: „Greșește

mai bine cui descui, decât la scară

să ții popor ce mila ți-o cerșește.“

și-mpinse-acele uși, când loc ne dară.

—„Intrați, ne-a zis, ci-aveți de grijă bine.

că,-n urmă-ți de te uiți, te-ntorci afară.“

și, când pe cardeni se-nvârtiră-n fine

acele două-aripi la poarta sacră,

de fier, și tari, și-adânc de vuiet pline,

nici n-a gemut Tarpea, nici mai acră

n-a fost așa, văzând cum îi dispare

Metell’ cel bun, lăsând-o-n bunuri macră.

Spre primul când mă-ntoarsei cu-ncordare

și parc-a fost Te Deum ce-au cântat

și-un dulce glas s-amesteca-n cântare.

și, ce-auzeam, în mine-a deșteptat

o stare-așa precum ți-e sâmțământul

când voci și-organe cânt-amestecat

și-acum auzi, și-acum n-auzi cuvântul.