Era pe timpul care-aduce dor

și inima-n vâslași de jale-o frânge,

În ziua când le-au zis „drum bun“ ai lor,

când sufletu-ntr-un nou hagiu să strânge

când cânt-un clopot dulce-n depărtare,

ce-a zilei moarte-acolo parc-o plânge,

când eu simții c-auzul îmi dispare

și-un duh văzui nălțându-se-ntre ele,

făcând cu mâna semn ca de-ascultare.

și,-unite palme ridicând spre stele,

privea spre răsărit, ca și zicând,

spre Dumnezeu: „Ce-mi pasă de-alte celei“

„Te lucis ante“, așa de dulci sunând,

Încât simțeam din simțuri că mă scoate,

cuvinte-a spus cucernice, și,-n rând

cu el, și dulce și devote toate,

cântară-ntregul imn până la fine,

cu ochii-ntorși spre vecinicele roate.

Fixează-ți ochii pe-adevăr, creștine,

aici, căci văl așa de fin îi pui,

că lesne-o să străvezi prin el, știu bine.

Pe-acel gentil popor deci îl văzui

privind în sus și, ca și-n așteptare,

umil și palid în tăcerea lui,

și-apoi doi îngeri din adânca zare

văzui venind, cu spăzi, de foc făcute,

dar fără vârf și tâmpe fiecare.

Aveau, ca foile de-acum născute,

vestmânt ce-n urmă-le juca-n ușorul

susur domol, de verzi aripi bătute.

Deasupra noastr-oprindu-și unul zborul,

mai jos pe mal dincolo-al doilea stete,

așa că sta-ntre dânșii-acum poporul.

Eu clar văzut-am blondele lor plete,

ci-n ochi mi-aduse fața lor orbie,

cum tot preamultul poate-un simț să-mbete.

— „Spre-a ne păzi de-un șarpe ce-o să vie

aci-n curând, Maria ni-i aduce,

de paza văii-acestea să ne fie.

Eu, neștiind ce drum avea s-apuce,

privii în jur și, rece ca un sloi,

m-am strâns în dosul dulcelui meu duce.

„Acum vom scoborâ, ne-a zis apoi,

să stăm de vorbă cu-acea gloată sfântă,

căci drag lor le va fi a fi cu voi.“

Trei pași, cred eu, și-am fost la cei ce cântă

și-un duh văzui care, părând c-ar vrea

a ști de-s eu, privea la mine țântă.

Era pe-un timp când zarea se-nnegrea,

dar nu-ntr-atât spre-a nu cunoaște bine

ce-n ochi de-ntâi nelimpede părea.

și-am mers spre el, iar el veni spre mine

— „Că nu te-aflai, o, cât de mult îmi place,

cu răii-n iad, o, demne jude Nine!“

Salutul demn nici eu, nici el nu-l tace;

și-apoi: — „De când sosiși, îmi zise el,

sub munte-aici, pe-a mării-ntinsă pace?“

— „O, de-azi din zori, prin tristul loc, și-astfel

c-această viaț-a mea tot prima este

și-așa-mi câștig pe-a doua cu-acest zel.“

De-abia mi-au auzit cum spui aceste

Sordel și Nin și-ados făcură saltul

ce-l face-un om de-o spaimă făr’ de veste.

Se-ntoarse unul spre Virgil, iar altul

spre-un duh ce-aici ședea și: — „Sus, Conrad,

să vezi ce-a vrut din mila sa Prea-naltul!“

Iar mie-apoi: „Pe-acel al grației grad

ce-l datorești tu celui ce ne-ascunde

„de ce“-ul prim, ca-n veci să n-aibă vad,

ajuns dincolo de-ale mării unde,

să-i spui să nalțe rugi a mea Giovanna

la cel ce-oricând curaților răspunde.

Nu cred că-n piept mai poartă mă-sa rana,

de când schimbat-a albul văl al ei,

pe care-odată l-ar mai vrea, sărmana!

Exemplu clar din ea tu poți să iei,

când nu-l ațâți mereu cu ochii-ori gura,

cât ține-un foc al dragostii-n femei.

Dar nu-i va pune mândră sepultura

năpârca din Milan, ce-adun-oștiri,

cum i-ar fi pus cocoșul din Gallura.“

A zis și-n timpu-acestei tânguiri,

vedeam pe față-i stampa râvnei care

dă drept cântar onestelor porniri.

Eu, lacom, tot spre cer priveam, spre-o zare

pe unde-au aștrii cel mai lin ocol,

cum mai vecin de-o osie roata-l are.

și-a zis Virgil: — „Ce cați tu sus în gol?“

Iar eu: — „ Trei sfinte-acelea flăcărele

ce-aprinseră dincoace-ntregul pol“.

Iar el: — „Sunt jos, dincolo, patru stele

pe cari le-ocheai în zori, de licur pline,

și-acestea suie-acum unde-au fost ele“.

Pe când vorbea, l-a tras Sordel spre sine,

zicând, și-a-ntins și mâna ca s-arete:

— „Vezi colo, vezi dușmanul cum ne vine!“

și-un șarpe,-n partea făr’ de parapete

a strâmtei văi, precum, de n-am greșală,

fu cel ce Evei tristul fruct îl dete,

venea prin flori și ierbi, spurcata bală,

și-ades, cu capu-ntors, el dosul lui

lingându-și-l, ca bestia când se spală.

Eu n-am văzut, deci nici nu pot să spui

vulturii-acei cerești cum se mișcară,

dar pe-amândoi mișcându-se-i văzui.

Simțind aripi cum aeru-l separă,

fugi năpârca și îngerii-n senin,

cu zbor egal, la post veniră iară.

Dar duhul ce veni chemat de Nin,

el nu-nceta fixat să mă privească

mereu, în tot acel asalt divin.

— „Făclia ce te duce-n sus găsească

destulă ceară-n vrere-ți, spre-a putea

ca până-n smalț pe culme să-ți lucească!

Din Val di Magr-ori din vecini cu ea,

să-mi spui, de știi, vo veste-adevărată,

căci mare-acolo fui în viața mea.

Conrado Malaspina fui odată,

nu cel bătrân, ci-urmaș, și-a mea cea vie

de-ai mei iubire-o fac aici curată.“

— „O, zisei eu, a voastră seniorie

eu n-o cunosc, ci-n Europa oare

e vrundeva vrun om să nu vi-o știe?

A casei voastre faimă și onoare

dă știri de voi și țara voastr-oricui,

Încât ajunse-o pildă-ntre popoare.

și-ți jur, și-așa s-ajung unde mă sui,

că al vostru neam păstreaz-onoare-ntregii

virtuți și-a spăzii ca și-a pungii lui.

îi dă natura și-uzul privilegii

Încât, pe răul drum oricâți să plece„

el merge drept, urând călcarea legii.“

—„Deci mergi și-n șapte dăți nici nu va trece

să doarmă Feb în patul ce-l supune

subt labe-ntreg și-ntreg e sub Berbece,

și-aceast-a ta curtean-opiniune

cu mult mai mare cui se va-ntări

În capul tău decât cum alții-ar spune,

justiția-n mers de nu se va opri.