Așa-ncheind apoi a sa vorbire,

profundul doctor mă privea mereu,

atent, în ochi de-arăt vro mulțămire.

Dar, cum ardeam de-o nouă sete, eu,

deși tăcând din grai, ziceam în minte:

„Prea mult să-ntreb, îi cade poate greu“.

Ci,-nțelegând veracele părinte

timida-mi vrere ce n-o dam pe față,

vorbind, mi-a dat curaj să-ncerc cuvinte.

— „Lumina ta-mi revars-atâta viață

În minte,-ncât ea clar putu s-adune

ce-al tău cuvânt explică și mă-nvață.

Te rog deci, dulce tată drag, și-mi spune

de-acel amor ce zici că-i temelie

oricăror fapte, rele fie,-ori bune.“

— „Aprinde-a minții ageră făclie

și-eroarea, zise, limpede-ți va fi,

a orbilor cari duci voiesc să fie.

Creat fiind un suflet spre-a iubi,

el tinde spre-orice lucru care-i place

pe loc ce placu-l mișc-a făptui.

Sensoriul vostru ia din ce-i verace

direcția sa și-n voi așa o-ncheagă,

că sufletul din ea obiect își face.

și, dacă,-ntors spre ea, o prinde-ntreagă,

Înclinu-i este-amor care, firește,

că prin plăcere-n voi din nou se bagă.

Apoi, cum focu-n sus se năzuiește

prin forma-i dată de-a căta ființă,

unde-n materia sa mai lung trăiește,

așa un suflet prins intră-n dorință,

ce-i psihic act, și, până nu posede

obiectul vrut, se zbate-n nepriință.

De-acolea și-adevărul clar se vede

ce-ascuns e el acelui ce pe-oricare

amor c-ar fi-n de sineși bun îl crede.

De-aceea poate, căci obiectu-i pare

de-a pururi bun, dar nu-i tot chipul bun,

deși e bună ceara lui ce-l are.“

— „Cuvântul tău și mintea mea mi-o spun

curat ce este-amorul și de unde,

dar mult mai mare dubiu-n mine pun,

căci, dacă el de-afară-n noi pătrunde

și sufletul e numai rob dorinții,

de merge strâmb, ori drept, el nu răspunde.“

Iar el: — „Cât pot să vadă ochii minții

ți-am spus; de-aici Beatricei tale-i cere

dovezi apoi, că-i chestie-a credinții.

Orice substanț-o vei avea-n vedere,

distinctă de materie,-ori și legată

de ea, conține-o proprie-a sa putere

ce-i numai prin lucrări manifestată

și n-o arat-altce decât efectul,

precum că-i viu un pom prin verde-arată.

De-aceea noi nu știm nici intelectul

Întâielor noțiuni de unde vine,

nici primele porniri ce-aduc afectul,

căci sunt în voi ca zelul în albine

de-a face miere; deci întâiul drag

nu este-n sineși el nici rău, nici bine.

Acum, spre-a fi din el și toate-un cheag,

e-n voi născut-a minții sfătuire

ce strict păzește-al consimțirii prag.

Aci-i izvorul de-unde ia pornire

ce-i merit și ce nu-i, precum alege

și-nlătură o bună,-ori rea iubire.

Câți până-n fund putur-așa-nțelege

văzur-aceast-a firii libertate

și etic-o făcură astfel lege.

Deci, chiar zicând că din necesitate

s-ar naște-oricare-amor ce-n voi rodește,

există-n voi putința de-a-l abate.

Virtutea asta nobil-o numește

Beatrice-arbitriul liber și-o să-ți spună

de ea mai mult, și-atunci îți amintește!“

Spre-al nopții miez târziu sosita lună,

asemeni c-un ceaun de foc, acum,

făcând în juru-i stelele s-apună,

trecea-mpotriva cerului pe-un drum

ce-l arde Feb când el din Roma pare

c-apune-ntre Sardin’ și Cors’; și cum

acea gentilă umbră, pentru care

respect Pietolei Mantua cedează,

și-a fost depus împusa-nsărcinare;

de-aceea eu, ce la-ntrebări și trează

și simplă dezlegare-acum avui,

stam ca și-un om ce plin de somn visează.

Ci smuls din starea de-ațipire fui

deodată de-un popor venind cu zorul

din dosul nostru,-urmând cărarea lui.

Precum, spre-a cere Tebele-ajutorul

lui Bah, vedeai prin nopți, pe lâng-Asop

și-Ismen, curgând cu vuiet mult poporul,

așa-ntețeau prin cerc al lor galop,

precum vedeam, și-aceste vieți zbătute

de-o bună vrere și de justul scop.

Curând au fost deasupră-ne, căci iute

venea fugind ăst stol și-n clipă gata,

și-n frunte doi plângeau mai cu virtute:

„Pe munte-a mers cu grabă Preacurata;

Cezar, voind Herda s-o supuie,

lovi-n marsili și-n Spania-și duse armata.

Curând, curând, că timp de-a-l pierde nu e

prin dor scăzut“, strigau din urmă toate,

„ca bunul zel în grație să ne suie!“

— „Oh, neam din care-o vie-ardoare scoate

zăbava cea ce,-n dorul ce v-a tras

spre bine,-a pus prea slabă râvnă, poate,

acest ce-i viu și nu-nșelați vă las

să urce-ar vrea când soare-o să răsară,

deci spuneți pe-unde-i mai pe-aproape-un pas?“

Aceste vorbe lor li s-adresară.

Iar unul din mulțime: — „Vino-n sus

pe urmă-ne și-i da-n curând de-o scară.

Atâta dor de-a merge-n noi e pus,

că nu putem sta-n loc. Să fim iertate,

de-ți pare brusc ce nouă ni-e impus.

La Sân Zeno-n Verona fui abate

subt Barbarossa, bunu-mperator,

din cauza cui și-acum Milanul pate.

și-atare-i unu-n groapă c-un picior,

ce trist va fi de-această mănăstire

și plânge-va-n curând, că-i fu prior,

că-n locul unui demn de păstorire

a pus pe fiul său cel rău născut,

diform la trup și mai diform la fire.“

Nu știu de-a spus mai multe,-ori a tăcut,

atât era-ntre noi de mult declinul,

ci-acestea le-auzii și mi-au plăcut.

Ci-acel ce-n orice-amar îmi fu sprijinul:

—„Te-ntoarce,-a zis, acum și ia aminte

la doi ce vin și lenii-i cânt-aminul.“

Strigau în urm-a toți: „Mai înainte

de-a-i trece prin Iordan moștenitorii,

muri ieșita din Egipet ginte.

și,-urmând pe-Anchis, a fi-ntre răbdătorii

cei până la sfârșituri câți nu vrură,

și-au dat ei singuri viață făr’ de glorii.“

Iar, când de noi departe-atâta fură

că nici nu mai puteau a fi zărite,

nou gând mi-a dat prin cap și se născură

dintr-însul multe-apoi și felurite;

și-atât dintr-unu-ntr-altul fui trimis,

că ochii-mi s-au închis pe nesimțite

și gândul meu s-a prefăcut în vis.