A lor oneste-onoruri și senine,

când fúră-n rând de trei ori repetate,

Sordel s-a tras zicând: — „și-acum, voi cine?“

— „Pe când erau nedemni cei morți să cate

această coastă, ca spre cer să suie,

de-August îmi fură oasele-ngropate.

Eu sunt Virgil, iar cerul al meu nu e

printr-alt păcat decât că nu crezui.“

Așa-ncepu maestrul meu să spuie.

Precum acel ce vede-n fața lui

deodat-un fapt ce-l umple de mirare,

crezând și nu, zicând ba e, ba nu-i,

Sordel, plecându-și ochii,-a stat atare.

Venind apoi, l-a-mbrățisat umil

pe unde-un prunc s-agață de-omul mare.

— „Oh, glorie-ntre latini, al cărui stil

dovezi, ce poate-al nostru grai, ne dete,

și-a țării mele-onoare-n veac, Virgil!

Ce grație-ori merit vru să mi te-arete?

și spune-mi tu, de-s demn de-al tău cuvânt,

de vii din iad, din care cerc, poete?“

— „Prin toate-ale durerii cercuri sunt

venit aici, a zis, și fac aceste

mânat de-o doamnă din imperiul sfânt.

și nu făcând, ci nefăcând îmi este

pierdut ce tu dorești, supremul bine,

de care eu târziu am prins de veste.

Un loc e-n iad și-o noapte făr’ de fine

ni-l face trist, nu cazna, și-ntristați

noi nu-n urlări ne plângem, ci-n suspine.

Acolo stau cu pruncii cei curați,

pe care-i duse moartea mai nainte

de-a fi de culpa-ntregii lumi spălați;

acolo-s cei ce n-au știut trei sfinte

virtuți, trăind, dar pe-altele, pe toate,

lipsiți de-orice păcat, le-avur-aminte.

Dar dă-ne-un semn, de știi și de se poate,

la locul de-unde propriul purgator

își ia-nceput, ce drum mai scurt ne-ar scoate?“

N-avem aici anume loc. Cum vor,

și-n sus, și-n jur, oricine poate trece;

cât pot să merg, îți stau conducător.

Dar vezi că ziua-ncepe să se plece,

iar noaptea-n sus nu poți sui, deci cată

s-aflați un loc mai bun spre-a o petrece.

La dreapta-ne sunt umbre-aici îndată;

de vrei, te duc la ele și-i avea

plăcere-a ști ce soartă le e dată.“

— „Dar cum, a fost răspunsul, dac-ar vrea

să suie-n duh, e, poate, că nu-l lasă

altcineva sau e că n-ar putea?“

Văzui în țărn-o linie cum apasă

cu degetul și: — „Ziua dac-apune,

nu poți să treci nici dunga asta trasă,

dar nu c-alt lucru piedecă ne-ar pune

decât negroarea nopții-a ne sui,

că-n vrerea noastr-orice puteri răpune.

Poți noaptea-n jos să mergi cât ai voi,

poți coastei face-ocol, dar e-n orbie,

cât timp ni-e sub picioare-ascunsa zi.“

Virgil, ca și cuprins de-uimire vie,

răspunse-atunci: — „Deci du-ne unde-ai spus

că starea-n loc plăcut-o să ne fie“.

Puțină cale noi de-aci ne-am dus,

când și văzui că dealul se desface

făcând o vale ca și-n lume sus.

— „Vom merge-acolo unde coasta face

din sine-un sân, a zis, și noul soare

vom sta să-l așteptăm acolo-n pace.“

Era-ntre clin și oblu-o cotitoare

potecă-n vale, ce ne duse-n locul

În care-al văii limb aproape moare.

Curat argint și aur roș ca focul,

smarald în clipa când îl frîngi, seninul

eben lucios, și purpura, și cocul

Învinse-ar fi rămas acolea-n plinul

de flori și ierburi sân cu strălucirea,

precum de-al său mai-mult e-nvins puținul.

Nu numai c-a depins acolo firea,

ci-a mii de-odoruri o dulcoare rară

fac dulce-amestec neștiut airea.

și duhuri, ce pe pajiști s-așezară,

cântau aci Salve Regina-n cor,

pe cari din deal nu le vedeai de-afară.

Sordel, al nostru-aici conducător:

— „Cât timp puținul soare n-o să cadă,

nu-mi cereți să vă duc în valea lor.

Mai bine-ale lor fețe-o să se vadă

și-a lor mișcări aici, pe culme stând,

decât fiind cu dânșii-ntr-o grămadă.

Acel ce șade cel mai sus, părând

c-ar fi negles ce-avea să făptuiască

și vezi că nici nu cântă cu-alții-n rând,

Rudolf a fost și-ar fi putut s-oprească

Italia de-a peri de răni, de care

târziu va fi alt braț s-o lecuiască.

Vecinul său, ce-l mângâie, cum pare,

domni pământu-acelor văi ce drum

prin Molda-n Elba-și fac, prin Elba-n mare,

și-i Ottokar, mai bun ca prunc de cum

e fiu-i Venceslau, de barbă plinul,

ce-n lene și-n desfrâu se-ngrașe-acum.

și-acel Născior, ce pare, cu vecinul

cel blând la chip, în foarte intim sfat,

muri fugind și desflorându-și crinul.

Vezi cum își bate pieptul, desperat,

și vezi pe celălalt, ce,-oftând fierbinte,

din palme-obrajilor făcut-a pat:

sunt ciumei Franței socru și părinte

și-au inimi triste-așa de-amar durute

de viața lui cea rea și făr’ de minte.

Iar cel cu membre-așa de mari părute,

ce cântă-n rând cu cel cu mare nas,

fu-ncins cu brâu-a tot ce e virtute.

și, rege după el de-ar fi rămas

acel flăcău ce-n dosul lui se vede,

virtutea s-ar fi scurs din vas în vas,

cum nu poți spune de-alt al său erede,

căci Frideric și Iacob au azi țară,

dar ce-i mai bun nici unul nu posede.

Umana probitate crește rară

pe crengi în sus, căci vrea să fie-astfel

acel ce-o dă, ca lui să i se ceară.

și Cârnului și și-altui Petru,-acel

de care plânge-Apuglia și Provanța,

aceste-ocări li se cuvin la fel.

Aci-ntre pom și germene-i distanța

cât e-ntre Mărgărita și Beatrice

cu soțul lor și, cu-al ei soț, Constanța.

Pe-al Angliei rege-al traiului simplice,

Enric, deoparte stând, priviți-l voi;

el fu-n vlăstare-o plantă mai ferice.

Iar cel ce șade mult mai jos, apoi,

privind spre ceruri, Wilhelm e, marchezul,

de-al cui cu-alexandrinii lung război

și Montferratu-i trist și Canavezul.“