Când Ursa deci din cea dintâi lumină

ce-n veci de-apus și nici de zori nu știe,

nici de-alt vrun nor, decât de-ntâia vină,

și care face-atent spre datorie

pe-oricare-aici, precum al nostru face

corabia-n port cu bun sfârșit să vie

a stat pe loc, mulțimea cea verace,

venită-ntre vultur și-al ei popor,

s-a-ntors spre car ca și spre-a dânsei pace;

și, ca și-un sol din cer, un duh de-al lor,

„Mireasa din Liban“ cântând deodată,

strigă-ntreit, și toți strigară-n cor.

Precum cei drepți, la marea judecată,

grăbit ieșind din groapă-i fiecine,

cântând din guri cu voce re-mbrăcată,

așa deasupra ăstor roți divine

ieșir-o sută-ad vocem tanti senis

și soli și servi ai vieții făr’ de fine.

și toți strigau: „Benedictus qui venis! “,

zvârlind pe mândru-i car și-n juru-i flori,

„Manibus, oh, date lilia plenis!“

Văzui adese-n fapt de zi, spre zori,

Întregul cer cu față-mpurpurită,

iar restu-n dulcile-i de-azur colori,

și fața soarelui născând umbrită

așa că, potolind o ceață rară,

de ochi putea-ndelung fi suferită;

așa-ntr-un nor de flori, ce-l ridicară

divine mâni, și-n ploaie-apoi prelinsă,

cădea-ndărăt și-n car și-n jur pe-afară,

pe vălu-i alb, cu foi de-oliv încinsă

văzui o doamnă, verde-având manta

și-a ei hlamidă ca de foc aprinsă.

și iată, duhul meu, ce ferm era

de-atâta timp, spre-a nu simți scădere

și-a sta zbătut în fața-i când va sta,

cumplit a resimțit, nu prin vedere,

ci prin puteri venind din ea pe-ascuns,

iubirea veche-n toat-a ei putere.

Dar, când virtutea, cea ce m-a străpuns

pe când fui încă-ntr-a prunciei stare,

În ochii mei vizibil-a ajuns,

privii la stânga cu respectul care

îl are pruncul ce la mamă vine,

când ori mâhnire,-ori teamă dânsul are,

spre-a zice lui Virgil: „Nu este-n mine

nici strop de sânge-acum netulburat

și-al vechei flăcări semn îl văd eu bine.“

Dar, vai, Virgil de el m-a și lăsat

orfan, Virgil, preadulcele meu tată,

Virgil, cui mă-ncrezui spre-a fi salvat!

Tot ce-a pierdut antica mam-odată

nu-mi fu zăgaz să nu-mi adune iar

nou plânset fața cea de plâns scăpată.

— „Că-i dus Virgil, nu plânge-aci-n zadar,

nu plânge încă, Dante! îndura-vei,

spre-a plânge tu, cu mult mai mare-amar.“

Cum trece-un admirai la pupa navei,

la pror-apoi, să vad-oștenii lui

de pe-alte năvi, îndemnuri dând ispravei,

la car, în partea stâng-așa văzui

Întors spre ea, când numele mi-l spuse,

pe care-aici silit de stări, îl spui

pe dulcea doamnă, cea ce-mi apăruse

sub noru-acel de flori, cum peste vale

fixați pe mine-adâncii ochi și-i puse.

și-astfel, deși sub vălul feții sale,

ce-ncins cu-ale Minervei foi cădea,

eu nu puteam s-o văd, ea, cu regale

mișcări în gest și mânioasă, ea

vorbi, precum și-un om ce multe zice

păstrează-n urmă vorba cea mai grea:

— „Sunt eu. Privește-aici, sunt eu, Beatrice.

Cum te-njosiși să urci tu sfânta scară;

ori nu știai că-n rai devii ferice?“

Plecai, la asta, ochii-n apa clară,

ci-n ea când mă văzui, pe când privii,

de-așa rușine-obrajii-mi se-ncărcară.

Cum aspră pare-o mamă pentru fii,

așa și mie ea, ci-s aspritură

simțeam balsamul nobilei mânii.

Apoi tăcu. Iar îngerii-ncepură:

„In te speravi; Domine“, dar ei

mai sus de „pedes meos“ nu trecură.

Precum într-un brădet, pe munții-acei

ce fac Italiei dos, s-adună troaie

și-ngheață neaua-n vântul dinspre Schei,

și-apoi, muiată-ncepe-n ea să ploaie,

când suflă țara unde umbra piere,

părând că-i ceară ce la foc se moaie,

așa fui făr’ de plâns și de durere

la cântul lor ce-l cânt-aici senine

și-n veci de-acord cu vecinicele sfere.

Dar, când simții că milă-n cânt de mine

mai multă pun decât de-ar fi vorbit:

—„De ce-i smulgi, doamn-așa de lungi suspine?“

Fu vânt și apă geru-ntroienit

În peptul meu și cu durere mare

prin ochi și gură-ntreg mi-a năvălit.

Ci-n car, la dreapta, tot în nemișcare

văzui că stă și-aceste vorbe-i curg

spre-acei eterni ce plânser-a mea stare:

— „Da, voi vegheați în ziua făr’ de-amurg,

Încât nici somn, nici noapte nu vă fură,

vrun pas măcar din timpii ce se scurg,

dar vorbele ce-am spus alt țel avură:

spre-a ști acest mâhnit că o durere

se cade-a fi cu vina pe-o măsură.

Nu singur prin efectu-acelor sfere,

ce duc pe-orice născut spre-anume fine

precum combină-n zodii-a lor putere,

ci și prin mila grației divine,

ce dintr-așa de nalt un nor ne plouă,

că n-avem noi vederi de-a-i fi vecine;

virtuți avu acesta-n viața nouă

atari, că de-orice fapte mari dibace,

minuni de probe ne-ar fi dat, el nouă.

Pe-atât însă mai rău și sterp se face

prin rea sămânț-un loc necultivat,

pe cât mai multă vlagă-ntr-însul zace.

A mea privire-un timp l-a răzimat.

și tinerii mei ochi i-au fost toiagul

ce-l duse drept pe-un drum; adevărat;

ci-ndată ce-mi schimbai, sosind pe pragul

etății-a doua, viața mea,-ncepui

să nu-i mai plac și de-altele-a prins dragul.

Când eu m-urcai din carne-n duh și fui

sporită și-n frumseți ca și-n virtute,

eu tot mai făr’ de preț și rea-i părui;

și pașii-atunci i-a-ntors pe căi pierdute,

urmând imagini false cătr-un țel

ce minte-n veci promisiile făcute.

Nimic nu fu că-n visuri ori altfel

cerșii de sus inspirațiuni prin care

câtam să-l chem, nimic n-a prins de el.

Căzu-ntr-atât, că, făr de vindecare

găsind orice mijloc cu el, probai

să-l fac să vad-a răilor pierzare.

Deci însămi eu pe-a morții poartă-ntrai

și rai-am trimis și ruga și suspinul

spre-acel ce-l scoase pân-aici în rai.

S-ar rupe pentru el atunci divinul

decret, de-ar bea din Lete,-ori prânzul gata

de-aici gusta-l-ar, făr-a-și da tainul

căinței lui ce-n lacrimi face plata.“