Eram în capul scării de-unde vine

că muntele se-mparte-a doua oară,

pe care,-urcând, se vindecă oricine.

și tot așa un brâu și-aci-ncunjoară

Întregul deal, ca-n prima-ncingătură,

atât că arcu-i mult mai strâmt scoboară.

Nici umbre-aici nu vezi, nici o figură;

păreții lui și golul drum întreg

asemeni sunt cu-a stâncii față sură.

— „De-oi sta s-aștept popor ca să-nțeleg

ce drum să iau, mă tem, Virgil vorbit-a,

că prea târziu voi ști ce drum s-aleg.“

Spre soare-apoi și-a-ntors nedumerita

privire-astfel că osie-a făcut

din dreapta sa, iar stângii-i dete-orbita.

— „Lumină sfântă-n care-acu-ncrezut

Încep eu noul drum, a zis, condu-ne

cum cere drumul nou ce-am început.

Lumină dai, căldură dai, prea-bune,

deci tu ne fii mereu conducătorul,

de n-ai vrun alt temei ce ți se-opune.“

Pe-un spațiu noi făcurăm pași cu zorul

cât loc aici de-o milă se socoate,

În timp puțin, c-așa ne-mpinse dorul.

și iată voci, dar ce popor le scoate

noi nu vedeam, spre noi zburau acu,

chemând cu drag la cina milei toate.

Cuvântul spus de-ntâia voce fu

„Vin n-au“ și-n zbor rostitele cuvinte

le-a spus din nou și-n dosu-ne trecu.

Nici n-a fost stins ecoul vocii sfinte,

când alta-n urma ei: „Eu sunt Oreste“

și ca și-aceea-n zbor trecu nainte.

— „O, tat-,am zis, ce glasuri sunt aceste?“

Abia-ntrebai și-al treilea glas, din spate:

„Iubiți pe-acel ce inimic vă este!“

Virgil atunci: — „Cornicea asta bate

a pizmei vină și-astfel de amor

sunt plesnetele acestui bici purtate.

Contrară voce-o are frâul lor;

și cred că, până ce-o s-ajungi la pasul

iertării,-o să cunoști- și-acest popor.

Ci, -nfipt cu ochii de-unde vine glasul,

În față-ne tu duhuri vei vedea,

de-a lungul stâncii toate-având popasul.“

Căscând cu mult mai mult privirea mea,

văzui în față-mi umbre cu mantile,

coloare-având cum stânca o avea.

Nu mult am mers apoi și rugi umile

plângeau: „Mario, cere pentru noi,

voi, sfinți cu toții,-o, Petre,-o, Mihaile!“

Nu cred c-ar fi pe lume-aici vrun soi

de oameni azi cu fire-așa barbară,

cari n-ar fi plâns de ce-am văzut apoi.

Când fúrăm deci aproape-ncât s-apară

din schime clar ce-amar lor li se dete,

prin ochi durerea-mi izbucni amară.

Păreau că poart-un gros suman în spete

și unul pe-altul razim își cătau

și toți ședeau proptiți de-acel părete.

Așa milogii-acei ce pâne n-au,

la hramuri stând, cerșindu-și ce să-mbuce,

proptiți deolaltă cap în cap ei stau,

ca mult mai mare milă să te-apuce,

nu numai prin auz, dar prin vedere,

căci tot aceeaș milă ea ne-aduce.

Cum n-au de soare orbii-o mângâiere,

așa și-aceste umbre-aici de cer

n-au nici o parte-n oarba-le veghere,

căci tras prin gene-aveau un fir de fier,

cusut precum la șoim i se petrece,

când nu-i supus la câte i se cer.

Părându-mi că-i injurie-n cale-a trece

văzând pe-aceștia făr’ de-a fi văzut,

privii spre domn ca dubiul să mi-l sece.

știu-ndeajuns ce-am vrut să-i spui eu mut

și, fără ca s-aștepte-a mea-ntrebare:

— „Vorbește,-a zis, dar scurt și priceput“.

Virgil mergea pe partea de pe care

să cazi din mal în gol prea lesne poți,

căci gardenă-mprejur deloc el n-are;

și-ntr-altă parte-aveam pe-acei devoți

ce storc așa prin trista cusătură

că-n plâns aveau scăldată fața toți.

și-ntors spre ei: — „O, gintă tu, sigură

să vezi lumina primă, ce dorinții

supreme-a voastră-i cea mai mare-arsură,

să-mprăștie mila spuma conștiinții

din voi cât de curând, ca să vă cadă

curat curgând printr-însa rîul minții,

să-mi spuneți voi, și dulce-mi dați dovadă

de-amor, de-i vrun latin pe-aci, și bine

îi poate fi, cred eu, ca să mă vadă.“

— „O, frate,-un cetățean e fiecine

cetății cei din cer; ci vrei să spui

pribeag care-a trăit prin țări latine?“

Puțin mai înainte de-unde fui

așa-mi păru c-aud rostind cuvinte,

de-aceea, ca să văd, spre el trecui.

Văzui un duh părând că ia aminte

și-așteapt-atent, de-ntrebi tu cum anume,

el sus ținea bărbia sa nainte.

— „Tu cel ce, spre-a sui-n mai bună lume,

te-ucizi, am zis, el ești cel ce-ai răspuns,

să faci să te cunosc prin loc și nume.“

— „Din Sienna fui și-nvidia m-a străpuns;

cu-aceștia-n rând îmi spăl ticăloșia,

plângându-i lui spre-a nu ne fi ascuns.

Nebună fui, deși mă chem Sapia.

Mereu mai mare-aveam de rău străin

decât de propriu-mi bine, bucuria.

și, ca să crezi cuvântul meu deplin,

de fui nebun-ascult-a mele spuse.

Mergeam în jos pe-al anilor mei clin;

când oastea-n câmp pe lângă Colle-o duse

cetatea mea și inimicii ei,

eu cerului cerui ce însuși vruse.

Bătuți și puși pe-amară fug-ai mei,

când am văzut ce goană-i despreună,

cumplit m-am bucurat de-a lor cădere,

Încât, privind spre cer, strigai nebună:

De-acum ori este,-ori nu-i un Dumnezeu!

cum face mierla-n scurta vreme bună.

La finea vieții mă-mpăcai și eu

cu Cel-de-Sus, dar și prin pocăință

eu tot n-aș fi scăzut amarul meu,

de n-ar fi fost să-mi fie cu priință

prin ruga-i Pietru Pieptenarul, care,

prin mila sa,-mi scurtă din suferință.

Dar cine-i fi tu cel ce-a noastră stare

ne-o-ntrebi și porți și ochii-așa cum vrei

și sufli când vorbești, pecum îmi pare?“

— „Vor fi cusuți aici și ochii mei,

dar numai timp puțin, căci adunară

puțin venin de-nvidie prin ei.

Dar groază-mi e de cazna cea amară

de mai de jos și-n inimă simt bine

de-acum că sunt strivit de-a ei povară.“

— „Dar cine te-a condus aici pe tine,

de crezi și-ntr-un întors?“ fu vorba lui.

— „Acest ce tace-aici și e cu mine.

Sunt viu; de-aceea, dacă vrei să pui

s-alerge jos mortalele-mi picioare

și pentru tine,-alese duh, să-mi spui.“

— „E mare semn de-a cerului favoare

și-atât de nou s-auzi ce ne vorbești;

ajută-mi deci prin ruga ta aoare!

și rogu-te pe tot ce tu iubești,

de-o fi vrodată să mai calci Toscana,

onoarea mea-ntre-ai mei să mi-o-ntregești.

Tu-i caută-ntre nebunii cei ce vana

speranță-n Talamon o vor plăti

cu mult mai mult decât săpând Diana,

dar și mai rău de admirali va fi.“