Pe când priveam așa-n frunzișul verde,

cu ochi țintiți, așa cum stă și cată

și-acel ce după paseri vremea-și pierde,

îmi zise cel mai mult decât un tată:

— „Să vii, o, fătul meu, c-avem altcum

mai bine-a face uz de vremea dată.“

Întoarsei fața și-ai mei pași acum

grăbit după-nțelepții ce pe cale

vorbeau, așa c-a drag făcui ăst drum.

Când iată c-auzii plângând prin vale

„Labia mea“, dulce-o melodie,

că și plăcere-avui de el și jale.

—„Ce-aud eu, dulce tată, ce să fie?“

am zis. Iar el: — „Sunt spirite, gândesc,

cari merg umplând a vinei datorie. “

Hagiii-ngândurați, când întâlnesc

În drum persoane lor necunoscute,

să-ntorc a le privi, dar nu s-opresc;

așa,-ntorcându-se spre noi, tăcute

și-adânc smerite, duhuri într-un stol

În treacăt ne priveau, mergând mai iute,

cu ochii-afunzi sub negrul rotogol,

și supte-ale lor fețe,-așa de trase

că pielea se-nforma pe osul gol.

Erisihton nu cred că se uscase

așa până-n zvântarea secii piei,

când numai ea pe oase-i mai rămase.

Ziceam, gândind în mine: „Iat-acei

ce-au dat Ierusalimu-n vremi cumplite,

când puse dinți Maria-n fiul ei.“

Inele făr’ de-opal par în orbite

și câți au de-OMO-n fața de-om credința

puteau pe M să-l vadă-n linii-albite.

Ah, cine-ar crede, neavând știința,

că poate-un măr și-o apă să-i aducă

așa-ntr-un hal, hrănindu-le dorința!

Steteam mirat ce foame-aci-i uscă,

și nu vedeam nici cauze manifeste

uscatei piei și feței de nălucă.

Dar iat-un duh; din fundul negrei țeste

țintindu-și ochii fix privi la mine

și tare apoi: — „Ce grații-mi sunt aceste?“

N-aș fi putut să-l recunosc, vezi-bine,

nicicând din chip, ci-n vocea sa avui

ce fața sa diform-ascunse-n sine,

și-ntreaga cunoștiință feții lui

schinteaua asta-ntreagă mi-o aprinse

și chipul lui Forese-l cunoscui.

— „Ah, nu privi ce scoarță râia prinse,

așa plângea, și nici zbârcita piele,

și nu-mi privi nici lipsa cărnii stinse,

ci spune-mi drept, de tine și de ele,

ce duhuri sunt cari drumul ți-l arată?

Să nu-nchizi gura ta rugării mele!“

— „Ah, fața ta, ce-o plânsei moart-odată,

stârnește-n mine tot așa durere

și-acum, c-o văd atât de diformată!

Dar ce, pe cer!, v-aduce-așa-n scădere?

Nu-mi cere să-ți vorbesc când stau mirat,

căci rău vorbesc cei plini de-o altă vrere.“

Iar el: — „și apei, printr-un vecinic sfat,

i-a dat puterea care-astfel mă zvântă

pomului ce-n urmă l-ați lăsat.

Iar gloata-ntreagă ce cu bocet cântă,

fiindcă gurii prea-i urmase-orbește,

se face-aici, prin post și sete, sfântă.

Dorința de-a mânca și-a bea ne-o crește

mirosul scris din pom să se ridice

și-acel pârîu de sus ce-l răcorește.

Dar nu odat-ocolul pe cornice

ne dă acestui chin o-mprospătare,

zic chin și-ar trebui plăcere-a-i zice,

ci-mpinși suntem spre pom de dorul care

să strige Crist voios Eli-l făcu,

pe când murea spre-a da răscumpărare.“

Iar eu: — „Fores, de când schimbaseși tu

pe-o lume bună, lumea cea săracă,

cinci ani nici nu trecură pân-acu;

putința d-a greși, topită dacă

ți-a fost mai înainte de-acea bună

durere ce cu cerul sfânt ne-mpacă,

tu cum sosiși pe-așa de sus cunună?

Credeam la cei de jos a te vedea,

cari vremea lor prin vreme și-o răzbună.“

Iar el: — „M-aduse-așa curând a bea

pelinul dulce-al caznei dureroase

prin plânsul ei ce-l dăruie Nella mea.

Cu mari suspine și cu rugi pioase

m-a smuls din râpa unde-astepți adică,

și liber de-alte râpi aici mă scoase.

Pe-atât mai scumpă e și mai amică

iubita-mi văduvioară, Nella,-n rai,

pe cât și-n fapte bune-i mai unică,

căci tu, Barbagia din Sardinia, ai

femei și tu la suflet mai curate

decât Barbagia-n care mi-o lăsai.

Dar ce mai vrei să zic, o, dulce frate?

Eu văd un timp, la ce ți-am spus dovadă,

și-acele zile nu sunt depărtate,

când de pe-amvon opri-veți să se vadă

impudicele doamne florentine

umblând cu sânul dezvălit pe stradă.

Spre-a se-mbrăca onest, ce saracine,

ce barbare-așteptară-nvățătura

bisericii sau alte discipline?

De-ar ști acele-obraznice măsura

ce lor în cer de-acum li se gătește,

și-ar pune de pe-acum pe urlet gura.

Prevăzul îns-aici de n-amăgește,

boci-se-vor nainte-a da mustață

pe-obrajii cui cu nani-azi s-ogoiește.

Ah, frate,-acum n-ascunde, ci ne-nvață;

nu singur eu, cum vezi, ci-ntreaga ginte

privim cum faci luminii umbră-n față.“

și-am zis așa: — „Dacă-ți aduci aminte

ce-am fost cu tine eu, cu mine tu,

amar ne-o fi a ne-aminti-n prezinte.

Din viaț-aceea, ăst ce-i duce-acu

al meu m-a scos de-alaltăieri pe mine,

când sora ăstuia rotundă fu,

spre soare-am arătat m-a dus cu sine

În carnea vie-a mea, care-l urmează

prin trista noapte-a morții făr’ de fine.

De-aci-mi ținu în sus puterea trează

să urc și s-ocolesc pe dealu-acel

ce tot ce-n voi e strâmb acu-ndreptează.

Mă va-nsoți, mi-a zis, până la țel

acolo unde fi-va Beatrice,

de-aici apoi voi merge făr’ de el.

Virgil e cel ce-acestea mi le zice,

iar altu-i umbra pentru care-n toate

cutremur mai nainte fu-n cornice

pe-ntregul munte ce dintr-însu-l scoate.“