Din faptul zilei până când se toacă

de-al treilea ceas, cât este spațiul sferii

ce-asemeni c-un copil a pururi joacă,

atât părea că până-ntr-al căderii

moment lui Sol un spațiu i-a rămas:

miez-noapte-aici, dincolo faptul serii.

Iar raza-i mă lovea direct pe nas,

din cauză că, urmându-ne-ocolirea,

aveam întors spre-apus al nostru pas,

când eu simții mai mult decât airea

pe-obraz lumina mult-a nu știu cui

și lucrul nou de-aci-mi stârni uimirea.

Din mânile-amândouă deci făcui

ca streșini peste ochi o apărare

și-acel prisos de raze-l mai scăzui.

Precum din ape-ori din oglindă sare

o rază așa-n opusă direcțiune,

Încât, urcând, acelaș unghi îl are

ca și căzând, încât egal le pune

de-o parte și-alta pietrei căzătoare,

precum și arta și-ncercarea spune,

așa-mi păru că-n față de-o lucoare

răsfrântă sunt lovit, și ochii mei

grăbiți fugiră-n lături ca de soare.

— „Lucoarea asta, dulce tată, ce-i,

că nu mi-i pot scuti de-a ei povară

și-ncoace parcă-și mișcă focul ei?“

— „De-uimire, el mi-a zis, să nu-ți mai pară

că servii-angelici tot te mai orbesc.

E sol trimis spre-a ne pofti pe scară.

Ci-n scurtă vreme nu-ți va fi, gândesc,

cumplit să-i vezi, ci-o dulce veselie,

pe cât o poți simți tu-n mod firesc.“

Ajunși apoi la vesela solie,

cu dulce glas ne-a zis: — „Pe-aici întrând,

mai lin suiș ca altele-o să fie“.

Plecați de-acolo, noi urcam, pe când

„Ferice milostivii“ și „Tresalte

acel ce-nvinge“ s-auzea cântând.

și singuri noi pe-urcușul scării nalte

suiam și-n mers gândeam cum aș putea

să trag din vorba lui folos încalte.

și,-ntors spre el, mi-am spus dorința mea:

— „Ce-a vrut acel din Brettinor să zică

c-un bun ce-a fi-mpărțit nicicând nu vrea?“

— „Supremu-i viciu-l vede-acum cât strică

de mult, a zis; să nu te mire-apoi

că-l mustră vrând pedeapsă-n voi mai mică.

Fiindcă tind dorințele din voi

spre-un bun ce pate prin părtași scădere,

de-aceea pizma strânge-ai caznei foi.

Dar, dac-amorul vecinicelor sfere

spre ele vi-ar întoarce-al vostru dor,

voi n-ați mai fi-nfricați de-acea durere.

Pe cât mai mulți „al nostru“ zic în cor,

pe-atât mai mult din bun posede-oricare

și-au plus de caritate-n claustrul lor.“

— „Eu simt, am zis, mai multă-ntunecare

decât de-aș fi tăcut și mintea mea

se zbate-acum în dubiu mult mai mare:

să facă mai bogați cum ar putea

pe mai mulți inși averea divizată,

decât având puțini părtași la ea? “

Iar el: — „Fiindcă mintea ți-e-ndreptată

tot numai spre pământ, pe lângă tine

e neagra noapte-n ziuă luminată.

Nespus de nalt și nesfârșitul bine

spre-orice iubire-i gata să scoboare

precum spre-obiecte lucii raza vine.

și-atât el dă cât află-n ele-ardoare,

așa c-apoi cât mila lor se-ntinde

pe-atât li-e-n spor și vecinica valoare.

Deci cercul lor pe cât mai mulți cuprinde,

pe-atât iubesc mai mult, cu spor mai mare,

și-un duh dintr-altul ca-n oglinzi îl prinde.

Ci,-n spusa mea de n-afli-ndestulare,

veni-va doamna ta ca să te-ajute

să-ți stingi deplin și-acest un dor și-oricare.

Dar vezi numai să vindeci cât mai iute

cinci P, ca pe-alții doi, căci nimănui

nu-i pier aceste răni decât durute.“

Când vrui să zic „Mă saturi tu“, văzui

că-ntrasem în alt cerc și-așa deodată,

atras cu ochii spre-alte părți tăcui.

Aci-mi păru-n viziune luminată

că sunt răpit și-apare făr’ de veste

un templu-n care-i lume adunată.

și-n pragu-i o femeie,-așa cum este

o dulce mamă, zice: „Fiul meu,

de ce ne-ai mai făcut acum și-aceste?

Căci iată, triști, și tatăl tău și eu

te-am căutat.“ și-apoi, vorbind atare,

vedenia mea peri fără să vreu.

Dar alta-mi apăru, părând că are

pe față plânsul care-l naște-anume

durerea-n noi printr-o insultă mare:

„De ești stăpân cetății-al cărei nume

stârni-ntre zei război atât de-aprins

și care-orice stiințe-a dus prin lume,

tu,-n brațele-ndrăznețe ce-au cuprins

pe fiica noastră, Pisistrat, lovește!“

Dar, blând și dulce și de milă-nvins,

părea că, răspunzând, așa-i vorbește:

„Ce vrei să facem cui ne poartă ură,

când ceri să bat pe cel ce ne iubește?“

Văzui în furie-apoi popor cum cură

și-ucid cu pietre-un biet copil și cer

„Ucide! Ucide!“-n urlete de gură.

Iar el, căzut și prins de-al morții ger,

zăcea ci,-n timp ce-l înghețau fiorii,

avea deschișii ochi mereu spre cer

și, plin de milă, privind prigonitorii

ruga,-ntr-atâta cazn-a morții sale,

pe Naltul Domn să-i ierte-ucigătorii.

Când sufletu-mi s-a-ntors la stări reale,

cari sunt un adevăr nu numa-n ea,

văzui nu false-avutele-mi greșale;

și-atunci Virgil, care-a putut vedea

că fac ca cel cui îi silești trezirea:

—„Ce ai, mi-a zis, de nu te poți ținea?

Aproape-o leghe ți-ai urmat suirea

cu ochi închiși și-umblare-mpiedecată,

cum faci când somnu,-ori vinu-ți fură firea.“

— „De vreai s-asculți, am zis, o, dulce tată,

voi spune tot ce-n minte-mi se ivi,

cât timp avui umblare-așa-ncurcată.“

— „și-o sută,-a zis, de măști de-ar zăbrăni

obrazul tău, nu poate să-mi rămână

ascuns vrun gând, oricât de mic ar fi.

Iar ce-ai văzut sunt pilde ce te mână

să lași să-ți intre-n suflet sfânta pace

a cărei ape-au vecinică fântână.

Nu-ntreb ce ai din cauza care face

să-ntrebe-un ochi a căruia vedere

e stinsă-n cel ce făr’ de suflet zace,

ci-așa-ntrebai spre a-ți pune-n tălpi putere.

Așa-mboldești pe-un leneș indispus

s-uzeze, când revine-a sa veghere.“

Mergeam prin faptul serii-acum în sus,

atenți privind pe cât puteam pătrunde

În contra razelor târzii de-apus,

și iat-un fum încet venea și-n unde

spre noi, asemeni nopții-ntunecate,

și loc de-adăpostit n-aveam nici unde;

Ne-a stins și văzul și-orice zări curate.