Cântând așa cum cântă-namorata,

adaose-aceste vorbe-ntregitoare:

„Beati quorum tecta sunt peccata!“

și-așa cum nimfe trec rătăcitoare,

sihastre-n umbra codrilor, fugind

de soare-o seamă, și-altele vrând soare,

așa trecea pe rîu în sus, mergând

pe malul lui, iar pașii-mi se făcură

mai mici spre-a fi cu pasul mic în rând

și-ai mei cu-ai ei nici suta n-o umplură

Când râpele-au cotit egal mereu

și iar spre est ma-ntoarse-o cotitura

Nu mult am mers așa, și ea și eu,

când ea, cu totu-ntoarsă cătră mine:

—„Privește-a zis, și-ascultă, frate-al meu!“

și-atunci văzui că de tutindeni vine,

prin codru-ntreg vărsându-se,-o lucoare,

Încât, c-ar fulgera, gândeam în mine.

Dar fulgerul cum vine-așa și moare,

ci-aceasta dăinuia mereu mai vie,

și-am zis atunci în gând: „Dar ce-o fi oare?“

și-adânc umplu o dulce melodie

lucoarea zării; și cu râvn-amară

mustrai atunci a Evei nebunie;

căci unde cer și-uscaturi ascultară,

femeia numai, și de-abia zidită,

nu vru să rabde nici un văl povară;

subt care de-ar fi stat și ea smerită,

aș fi gustat nespus de dulcea stare

de-aici, și-acum, și-apoi ca nefinită.

Pe când treceam printr-astea stări primare

a vecinicii plăceri, de-uimire prins,

și dor-având de-alt farmec mult mai mare,

sub verzii arbori ca și-un foc aprins

păru, și-n jur văzduhul și nainte,

și-un dulce cânt din sunet s-a desprins.

Ori veghe,-ori foame,-ori ger, fecioare sfinte,

dac-am răbdat eu pentru voi vrodată,

silit acum vă fac o rugăminte:

să-mi verse apa Helicon bogată

și-ajute-mi al Uraniei cor să pui

În vers ce greu și-n gând chiar mi s-arată!

și șapte pomi de aur eu crezui

că văd, păruți așa prin lunga zare

ce sta-ntre noi și ceea ce văzui;

când fui aproape îns-atât de tare,

că lucrul cel ce-nșală vro simțire

nu pierde-al său nimic prin depărtare,

Puterea care minții da vorbire

Facu să văd că-s lampi păruții-acei

Copaci și voci cântau „întru mărire“

Deasupra-și lumina cu clar temei

frumosul vas, ca luna-n zări senine

la miezul nopții-n miezul vieții ei.

Mă-ntoarsei cu priviri de-uimire pline

spre-al meu poet, ci-al său răspuns fusese

că sta privind, și el uimit ca mine.

și iar privii spre-acele-odoare-alese

ce-așa de-ncet veneau, că mai cu zor

sunt pașii-nceți ai tinerei mirese.

și-mi zise doamna: — „Prea te uiți cu dor

arzând de-acele lămpi strălucitoare

și nu privești și ce-i în urma lor“.

și, ca și-urmându-și ducii lor, popoare

văzui venind, și albe-aveau vestminte

cum nu-i pe lume-n veci astfel de-alboare.

Lucea la stânga-mi fața apei sfinte

redându-mi coasta stângă,-ncât păream

ca și-n oglindă ce mi-ar sta nainte.

Iar, când pe mal atare loc aveam,

c-aveam distanță singur rîurelul,

și-am stat ... să văd ... alesul neam,

văzui trecând acele lămpi și-n felul

acela dând în urma-le-o coloare

cum este-o linie trasă cu penelul,

așa că, sus, distinct-a lor lucoare

da șapte dungi, în fețele ce dau

lui Foebus arc și Lunii-ncingătoare.

Mai lungi decât vederea mea erau

aceste dungi, iar cele din afară

cam zece pași, cred eu, se-ndepărtau.

Sub cer așa frumos, cum spusei dară,

bătrâni, de două-ori doisprăzece,-având

cununi de crin, tot doi cu doi intrară,

și toți: — „Bine-vorbită fii“, cântând,

„între femei și binecuvântate

eterne-a tale frumuseți!“ Iar, când

În fața mea și flori împurpurate,

și ierbi, pe-alt mal cu toatele-mpreună

de-acele ginți alese-au fost scapate

precum pe cer o stea la stea s-adună,

așa veniră-n urmă patru fiare,

și toate-aveau de frunze verzi cunună;

cu șase-aripi ornată fiecare

și pene numai ochi, cum, de-ar fi viu,

gândesc că Argus i-ar avea atare.

Dar rime nu mai pierd să le descriu,

creștine-al meu, căci de-altele mi-e mie,

Încât aici îmi cat-avar să fiu;

dar vezi în Ezechil cum le descrie,

venind din nord, din friguroasa parte,

cu ploi și foc și multă vijelie;

și-așa erau cum le descrie-n carte

la el, ci, pentru pene, e cu mine

Ioan, ce-aici de-acela se desparte.

Iar spațiul dintre-acestea patru-l ține

pe două roți un car ce pontifică

și tras de gâtul unui vultur vine.

Acesta-n sus aripile-și ridică

Între mezinul steag și trei și trei,

dar nu le-atinge-n zarea ce-o despică:

mergeau cu mult mai sus ca ochii mei.

Cât e vultur, e de-aur sfânta fiară,

dar alb bătând în roșu-i restul ei.

Pe Scipio sau pe-August nu-l bucurară

romanii cu mai mândru car, și, puse

alături, ar putea sărac să-ți pară

chiar și-al lui Sol, acel ce s-abătuse

și-a ars prin ruga tristei Terra, când

În taină Jupiter dreptate-aduse.

Trei doamne-n dreapta lui veneau jucând

În cerc: o doamnă roșie-așa făcută,

că n-ai cunoaște-o,-n flăcări de-ar fi stând,

iar ceealaltă-n trupu-ntreg părută

smarald din care-ntreg și l-ar avea;

a treia ca de nea de-acum căzută.

Condusă hora de-albă-ntâi părea,

de roșie-apoi, și, iuți sau alinate,

roteau precum cântá din gură ea.

La stânga patru-n purpură-mbrăcate

jucau, și-n chipul uneia, ce este

În frunte cu trei ochi, erau purtate.

și-n urma grupei ce-am descris, cu-aceste

văzui doi moși, într-alt port fiecare,

ci-asemeni în mișcări și dulci și-oneste.

Părea unul școlar acelui mare

Hippocrate ce-a fost creat de fire

celor mai dragi făpturi pe cari le are.

Al doile-avea contrarie-o pornire,

Încât și peste vale-o groaz-avui de-acuta-i

spadă plină de lucire.

Umili părând, pe patru-apoi văzui,

și-un singur moș sfârșea aceasta grupă:

dormea, ci-avea-nspirată fața lui.

și-acestea șapte-aveau ca prima trupă

vestmântul lor, ci, drept încingătoare,

a frunții câmp nu crinii li-l astupă,

ci trandafiri și-altfel de roșie-o floare:

un ochi mai de departe-ar fi jurat

că toți ar fi din ochi în sus vâlvoare.

Când caru-ajunse-n dreptul unde-am stat,

tună-n văzduh și-acelei gloate demne

păru că semn de-oprire i s-a dat,

căci stete-n loc cu primele ei semne.