—„Tu, cel ce-aștepți a trece rîul sacru“,

și-a-ntors spre mine-al vorbei vârf subțire,

ce, și tăind, așa-mi păru de acru,

și, făr-a mă cruța, urmă-n vorbire,

„e drept? Să-mi spui, e drept? Sunt mari acuze

și-i just s-ascult și-a ta mărturisire.“

Puterile-mi erau însă confuze,

așa că vocea-mi se mișcă spre grai,

ci-n drumul ei s-a stins până la buze.

Puțin stătu și-apoi: „De ce mai stai?

Răspunde-acum, căci Lete încă-n tine

n-a șters urâtele-amintiri ce ai!“

Dar groaza mea-n amestec cu rușine

atare-un — „Da“ mi-au scos cu voce stinsă,

c-a fost nevoie de-ochi spre-a-l prinde bine.

Precum, când se destinde-o prea întinsă

balistă, rupe coarda și-arc și-atare

de fier e ținta mult mai slab atinsă,

așa m-a frânt povara mea cea mare

și-așa de plin de plâns și-oftaturi fui,

că gura-nchise vocii-orice cărare.

și iarăși ea: — „Dorințelor ce-avui

și cari făceau să cați supremul bine,

mai sus de care-alt bun nici unul nu-i,

ce gropi, găsit-ai tu-mpedecăminte

sau ce cătușe-astfel că trebuia

să pierzi speranța mergerii nainte?

și ce-nlesniri apoi și ce câștiguri

pe-a altor frunte-așa ți s-arătară,

c-ai fost silit de ele să te-asiguri?“

Târziu și dup-o lung-oftare-amară,

cu greu avui și glas să dau răspuns

ce-abia cu trudă buzele-l formară.

Plângând: — „De-a lumii bunuri, am răspuns,

atras eu fui spre-o falsă bucurie

de-ndat-atunci când tu mi te-ai ascuns:“

— „De-ai fi negat, tăcând, ce-mi spui tu mie,

mai neștiută tot n-avea să poată

să-ți fie culpa ta. Alt jude-o știe!

Fiindcă îns-acuză culpa toată

chiar gura ta, în sfântul nostru sfat

se-ntoarce spre-ascuțiș dușmana roată.

Dar de-alte dăți spre-a fi tu mai bărbat,

sirene când auzi, și și mai multă

rușine spre-a simți de-al tău păcat,

descarc-al plânsului temei și-ascultă,

și-auzi cum trebuia pe-opusul drum

să-mi fi urmat, când fui din lume smulsă.

Natura și-arta farmec pân-acum

nu-ți dete-așa ca-n mândrul trup ce-mi fuse

prinsoare-atunci și-n țărnă-i astăzi scrum.

Supremu-ți farmec deci de să pierduse

prin moartea mea, ce bun lumesc fu-n stare

s-abată-n lături mințile-ți seduse?

Dator ai fost la prima săgetare

a falselor plăceri să urci în pripă

pe urma mea ce nu mai fui atare.

Ce-aveai să lași în jos a ta aripă,

s-aștepți loviri, ori vro duduie, poate,

sau alte-atari plăceri ce țin o clipă?

Nici dou-ori trei un pui nu le socoate,

ci laț a-ntinde paserii bătrâne

și-a trage-n ea săgeți degeaba-s toate.“

Așa cum stă și ochii-n jos îi țâne

și-ascultă mut un prunc, recunoscând

greșala sa și pocăit rămâne,

așa stăm eu; și iar îmi zise: „Când

te doare-așa c-auzi, ridică barba

ca și mai mare-amar să ai văzând;“

Pe-un vechi stejar, cum smulge-o mână iarba,

l-ar smulge mai ușor un vânt adus

din Alpi sau vânt din țara lui Iharba,

de cum nălțai eu barba, când mi-a spus;

dar, când prin barbă fața mi-o-nțelese,

văzui ce-otravă-n vorbe ea mi-a pus.

Când fața mea-nălțat-apoi fusese,

văzui pe-acei ce-s primă creatură

că jocului de flori sfârșit pusese;

și-a mea vedere, nu de tot sigură,

s-a întors spre doamna ce privind stetea

spre cel cu două firi într-o făptură.

Sub vălul ei, și peste rîu, părea

că-ntrece-atât ființa ei antică

pe cât, trăind, pe toate le-ntrecea.

M-au ars căințele cu-a lor urzică,

Încât simțeam suprema ur-acu

pe ce m-a smuls mai mult de-a mea amică,

iar inima-mi atari mustrări avu

că-nvins căzui, și ce-a mai fost de mine

o știe-aceea care cauză-mi fu.

și-n fire-apoi când mi-am venit în fine,

frumoasa ce-o-ntâlnii venind agale

deasupră-mi sta și —„Prinde-m-acum bine!“

zicând, mă-mpinse până-n gât în vale

și, tras de ea prin rîu, ușor pluti

ca și-o suveică pe-apă ca pe-o cale.

și-atât de dulce-un cântec s-auzi

„Spăla-mă-voi“, când lângă mal ea stete,

că nu să-l scriu, dar nu-l pot nici gândi;

și, capu-n brațele frumoasei fete

avându-mi-l cuprins aici, mă puse,

scufuns cu el întreg, să beu din Lete.

M-a scos apoi scăldat și-apoi mă duse

la cele patru zâne-n hora lor

și-un braț pe mine fiecare-și puse:

— „Noi, stele-n cer și nimfe-aici în cor,

Beatricei tale serve i-am fost date,

când nici n-a fost descins la cei ce mor.

Te-om duce-n ochii ei, dar, spre-a străbate

lumina lor, vor ageri pe-a ta

acele trei, căci văd mai luminate.“

și-apoi mă duse corul ce cânta

la pieptul fiarei, unde-ntoars-airea,

ci-acum privind spre noi, Beatrice sta.

și-au zis: „Acum tu nu cruța privirea,

că-n față ai smaraldele din care

săgeți cândva-ți trimise-n piept iubirea“.

și doruri, mii și toate-o-nflăcărare,

lipiră ochii mei de-ai ei, ce țintă

priveau mereu asupra sfintei fiare.

și-n ei se reflecta acvila sfântă

ca soarele-n oglinzi, acum divin,

acum uman părând că se-nvestmântă.

De-am fost mirat, șocoat-orice creștin,

văzând că-n el inmobil lucrul zace

și numai chipu-l schimb-așa deplin.

și-n timpul ce-n uimire-așa și-n pace

gustam acum din alimentul sfânt,

ce, dându-ți saț, tot mai flămând te face,

prin actul lor ce ce-arăta că sunt

din mult mai nalt un trib, acea triadă

veni dansând pe-angelicul ei cânt.

— „Fă ochii sfinți, Beatrice, o, fă-i să cadă,

așa cântau, spre cel cui drag’ tu-i ești

și-atâta drum veni ca să te vadă!

Din grație,-o, fă-ne dar să-i dezvălești

și gura ta, să-ți vadă vorbitoare

și-a dou-a ta frumsețe ce-o-nvălești!“

A vecinicei lumini, o, tu, splendoare,

din câți, Parnase,-ngălbinesc sub tine

la umbra ta și-ți beau de prin izvoare,

ah, cine n-ar fi tulburat ca mine

de-ar vrea s-arate cum mi te-ai ivit

când tu, umbrită de-armonii divine,

aci-n deschis văzduh, te-ai dezvăluit!