Mai bună vrere-a-nvins pe cea săracă,

deci nesătul de ap-al meu burete

l-am scos, spre-a-i fi pe plac, fără să-mi placă.

și-așa plecai și-a lungul stâncii dete

Virg’il prin locul liber, prin strâmtură,

cum mergi pe-un zid, lipit de parapete,

căci neamul cui cu strop de strop îi cură

prin ochi un rău ce-ntreaga lume-o-mbată

sta-n partea dreapt-aproape-n surpătură.

Lupoaică veche, fire-ai blăstămată!,

cât toate alte bestii-ai prăzi mai bune,

căci foamea ta e-n veci nesăturată!

O, cer, de-a cărui roți ne place-a spune

că pot să schimbe-orice-omenească stare,

când va veni și-acel ce-o va răpune?

Mergeam acum cu pasul rar și mare,

iar eu atent numai la umbre-acuma

cum triste plâng cu-adâncă văietare.

și-un glas am auzit, ca-n treacăt numa’,

„Mărio dulce“-n față-ne, și frânt

ca-n ceasul nașterii cum plânge muma,

și-apoi: „săracă fost-ai pe pământ,

cum poți vedea din miserul ospiciu,

În care ți-ai depus tu fructul sfânt!“

și-alt glas apoi: „O, vrednice Fabriciu,

mai bine-ai vrut sărac întru virtute

decât având bogate-averi cu viciu.“

Mi-au fost aceste-atâta de plăcute

că tot trecui, dorind știut să-mi fie

acel din gura cui păreau născute.

El mai cânta de larga dărnicie

ce-a fapt-o Nicolai cu trei fecioare,

spre-onoare vrând să duc-a lor junie.

— „Tu, cel cu vorbe-atât de nălțătoare,

ce om ai fost? De ce numai de tine

sunt spuse-aceste demne-elogii, oare?

N-o fi răspunsu-ți făr’ de nici un bine

de-o fi să-ntorn să-mi torc puținul tort

al vieții cei ce zboară cătr-o fine.“

— „Voi spune,-a zis, dar nu pentru că port

vrun dor ca să m-ajuți, ci pentru-acele

ce date-ți sunt nainte-a fi tu mort.

Eu sunt sămânț-acelei plante rele

ce-n umbră țări creștine-astfel le-mbracă,

Încât fruct bun azi rar culegi din ele.

Dar Gand, Douai și Lille și Bruggia, dacă

ar fi-n puteri, s-ar răzbuna-n curând,

și-l rog pe-acel ce știe tot s-o facă.

Ugo Capet fui, nume-n lume-având;

Filipii-urmași și Ludovicii-mi fură,

ce-n Francia-s regi acum, de-al doilea rând.

Fui fiu de măcelar. Când dispărură

toți vechii regi până la unul cui

i-a fost mai drag să-mbrace haină sură,

cu-a țării cârmă-n mâni eu mă văzui.

Prin nouă cuceriri dând spor averii

și plin de-amici, așa putere-avui

Încât trecui și frâiele puterii

lui fiu-meu și mantia regală,

și-acesta-i capul blestematei serii.

Cât timp bogata zestre provensală

n-a stins rușinea-n neamul meu, putu

puține el, dar nu căzu-n greșală.

Prin silă și minciuni de-aci-ncepu

să facă jaf; răpite, drept amendă,

Ponthieu, Normandia și Gasconia fu;

veni-n Italia Carol și, spre-amendă,

jertfi pe Conradin; pe Toma,-n fine,

În ceruri l-a respins, tot drept amendă.

Eu văd, și nu-i departe,-un timp ce vine,

când alt Carol din Francia se ridică,

spre-a fi și el și-ai lui știut mai bine,

nu oști având, ci lancea inimică

ce-a Iudei fu, și-mpunge-astfel cu ea

Încât Florenței burta i-o despică.

Nu țări de-aici, ci-ocară va avea

și crime el pe-atâta lui mai grave,

pe cât lui toate-un moft îi vor părea.

Pe cel ce iese rob al propriei nave

îl văd vânzându-și fata, ca s-apuce

pe dânsa bani, ca hoții pe-alte sclave.

Zgârcenie tu, la ce-i mai poți seduce

când neamul mi l-ai tras în lațul tău,

Încât în târg el propria carne-o duce!

Spre-a mai spăla ce-or face,-ori fac ei rău,

văd crinul în Alagna cum scoboară,

pe Crist robindu-l în vicarul său.

îl văd batjocorit a doua oară,

și fiere văd că-i dau și-i dau oțet

și-așa-ntre vii tâlhari ei ni-l omoară.

și văd pe-acest un nou Pilat, proclet,

cum, nesătul cu-atât, în lăcomie

pătrunde-n temple fără de decret.

Când, doamne-al meu, avea-voi bucurie

să-ți văd și răzbunarea ce,-nvălită

În taina ta,-ndulcește-a ta mânie!

Acum, ce-am spus de-unica logodită

a spiritului sfânt și ce te pune

să-mi ceri spre-a-ți fi de mine lămurită

În orice rug-a noastră ni se-mpune,

cât timp e zi, ei-ndată ce-nnoptează,

În locul ei, contraru-i scris să sune.

Pigmalion ne ține gura trează

atunci, cum, nesătul de-avere, fură,

devine paricid și-apoi trădează,

și-avarul Mida,-n trista-ncurcătură,

a cui nebună cerere-mboldește

etern pe om a hohoti din gură.

De-Acam nebunu-oricare-și amintește

cum el fură din spolii,-ncât mânia

lui Ioșua și-aici parcă-l lovește.

Pârâm cu pe Safora pe-Anania,

slăvim ce moarte-avu Eliodor

și-ntregul munte-l umple infamia

acelui ce-a ucis pe Polidor.

și-apoi: Al aurului gust cum pare

să spui tu, Crass’, că ești cunoscător.

Aori cântăm încet și-aori mai tare

precum ne-ndeamn-afectul a vorbi,

cu pas mai mic și iar cu pas mai mare.

Deci binele ce-l spunem peste zi

nu singur îl căutam, dar de-astă dată

cântând pe-aproape-alt ins nu s-auzi.“

Eram acum plecat cu bunul tată,

zorind, pe cât aveam puteri din fire,

să facem spor cărării, când deodată

simții un tremur, ca de-o prăbușire,

trecând prin deal și-atunci m-a prins la fel

un ger cum simte dusul la perire.

Nu cred c-a fost mai zguduit nici Del

mainte-a ce Latona cuib a-și pune

spre-a naște-ai cerului doi ochi în el;

și-atare chiu tutinde-a prins să sune,

Încât m-a strâns Virgil, lipit să-i stau:

— „Cât timp eu te conduc sunt toate bune“

„Mărire întru cei de sus“ cântau

cu toții, cum auzii din locu-n care

putui s-aud de-aproape ce strigau.

Nesiguri noi steteam și-n nemișcare,

ca și-ascultând păstorii-acelaș cânt,

pân-a-ncetat și tremur și cântare.

Apoi urmarăm drumul nostru sfânt,

privind la cei ce,-ntorși ca și nainte

la plâns, zăceau cu fețele-n pământ.

De nu mă-nșeal-aducerile-aminte,

cu dorul meu de-a ști vro neștiință

nicicând n-a dus o luptă mai ferbinte

decât acum, gândind, și-a mea dorință

nici nu-ndrăznea-ntrebări, de-al căii zor,

fi nici prin mine-a ști n-avui putință.

și-așa mergeam timid și gânditor.