Mărirea celui care-atotpătrunde

Întregul tot, mișcându-l, dă splendoare

mai mult-aici și mai puțin-altunde.

În cerul cel mai plin de-a lui lucoare

eu fui. Văzut-am stări, ce-a le descrie

nu știu, nu pot câți au să se scoboare,

căci stând aproape țintei-o vrere vie,

atât ne-absoarbe-al minții noastre-avânt,

că taie-al minții drum să mai revie.

Dar cât putu de-acest imperiu sfânt

comoară-n suflet mintea mea s-adune

va fi de-acum materie-acestui cânt.

În ultima mea trudă, Apollo bune,

puterii tale fă-m-atâta vas

cât dragu-ți dafin spre-a-l primi-mi impune.

Căci pân-aici o culme de Parnas

de-ajuns îmi fu; de-acum cu două cată

să intru-n calea câtă mi-a rămas.

Tu-mi intră-n piept, de tine tu mă-mbată

precum când smuls-ai pe-acel scos din minte,

pe Marsias, din haina cărnii-odată.

Chiar numai umbra-mpărăției sfinte

să-mi dai, tu, sfinte duh, atâta-ndemn

s-o pot descrie cum mi-e scrisă-n minte,

venind, vedea-m-ai la iubitu-ți lemn

să mă-ncununi, cu-acele foi de care

și-al meu subiect și tu m-ai face demn.

Din el culeg azi, tat-,atât de-arare,

poeți ori cezari triumfînd cu ea

umanei vreri o culpă și-o-ntristare,

Încât serbare-n Delfi poate-avea

seninul zeu de frunza sa penee,

că tot mai e vrun om care s-o vrea.

Foc mare-ncinde-adese și-o scânteie

și poate-n urma mea vrun glas mai tare

ruga-se-va ca Cirra glas să deie.

Prin guri diverse pe pământ răsare

lumina lumii, dar prin punctul unde

din patru cercuri iau trei cruci născare

ea are-un curs mai bun, căci îi răspunde

mai bun-o stea și-nmoaie-a lumii ceară

mai mult, în felul său, și-o răspătrunde.

Da zori aproape-aici, și-acolo seară

atare-un punct, și-ntreg era albit

un emisfer, și-n noapte-al nostru iară,

când doamna mea spre stânga s-a-nvârtit

și-n soare fix văzui cum ea-l privește,

cum nu-i vultur mai fix să-l fi privit.

și, cum răsfrânta raz-obicinuiește,

ieșind din prima,-n sus să ia pornire

ca și-un drumeț ce-a se-nturna voiește,

așa prin ochi întrându-mi în gândire

și actul ei, ce-al meu a devenit,

privii în soare peste-a noastră fire.

Acolo multe poți ce-aci-i oprit

puterii noastre, căci acela-i locul

ce-anume-umanei specii-a fost menit.

Nu lung, dar scurt nu fu-ntr-atâta jocul,

Încât să nu observ că dă, ca fierul

ce-l scoți din foc, scântei în juru-mi locul,

și-n clipă parc-a și lipit eterul

o zi la zi, părând că cel ce poate

cu-al doilea soare vru s-orneze cerul.

Beatrice sta spre vecinicele roate

cu ochi țintiți, iar eu țineam pe-ai mei

la ea și-uitând de ceruri sus, de toate.

Pătruns în mine-atât de ochii

ei eram ca Glauc, gustând din iarba care

făcu-l în mare soț al altor zei.

S-arăt per verba ce-i transumanare

nu-i chip să pot, ci-ajunge-exemplul dat

cui grația-i păstreaz-asemeni stare.

De-am fost eu numai cel de-acum creat

știi tu, cârmuitoare-n cer iubire

a cui lumin-aici m-a ridicat.

Când ceru-nvecinicit de-a ta dorire

mi-a tras, prin armonia ce-ai întins

și-o-mparți egal prin tot, a mea privire,

păru, de-o flacără de soar-aprins

atâta cer, că ploi sau ap-umflată

nu fac nicicând un lac așa de-ntins,

iar noul glas și-acea lumină lată

stârniră dor să știu de unde vine,

cum n-am simțit pe lume-alt dor vrodată.

Dar ea, ce mă vedea ca eu pe mine,

deschise gura, pân-a n-o-ntreaba,

zbătutul suflet vrând să mi-l aline,

și-a zis: — „Prin false-nchipuiri părerea ta

te-orbește-așa că-ți par ca nevăzute

ce-ar fi să vezi, când nu le-ai asculta,

c-ai fi tot pe pământ, după părute;

ci-un fulger, scurs din proprie casa lui,

nu cade-așa cum tu te sui de iute“.

Din prima mea-ndoială scos de fui

prin scurta-i vorbă-n spuse zâmbitoare,

Într-alta nouă mult mai rea căzui.

și-am zis: — „Deoparte simt că-n mine moare

uimirea ce-o avui, ci-acum mă mir

că zbor trecând prin corpuri mai ușoare“.

Atunci, oftând cu-ndurerat suspin,

nălțându-și ochii-asemeni unei mume

privind spre fiul ei ce e-n delir:

"Făpturile-ntre ele, toate-anume,

au ordine și-n forma asta este

asemeni Dumnezeu cu-ntreaga lume.

Suprem’ creații-aici văd manifeste

a vecinicei puteri, văd nalta fine

a tot ce-ursit acelei ordini este.

În ordinea ce-o spun au deci să-ncline

orice făpturi, cu soarta sa oricare,

puțin ori mult, de-al lor izvor vecine.

și-așa pe-a existenței largă mare

spre fel de fel de porturi tind

de scrisul ei instinct condus-oricare.

Acesta focu-l suie-n sus spre lună,

dincoa-n mortale inimi e motor

sau strânge-n el pământul și-l adună.

și nu numai făpturi cari n-au a lor

pricepere-acel arc le-mpintenește,

ci și făpturi cari minte au și-amor.

Atoateașezătoarea-și odihnește

etern cu-a sa lumină ceru-acel

În care-i cel ce mai cu dor rotește;

și-acum aici, ca și spre-ursitul țel,

ne-a dus puterea ăstui arc din care

la țint-ajunge-orice-i zvârlit de el.

E drept că,-așa precum o formă n-are

adese-acord cu ce artistul vrea,

căci neag-a ei materie-orice-adaptare,

așa câte-o făptur-adese ia

alt drum, nu cel ursit, având putere

prin sine-mpinsă-ntr-alt loc a cădea,

cum vezi din nor și fulgeru-n cădere,

perzând impulsul prim, ea prinde cale

spre țărnă-n jos, prin falsa ei plăcere.

Deci n-ai, de judeci drept, mirării tale

temei, că sui, cum nu poți fi mirat

că vezi din deal curgând pârîu-n vale.

Mirare-ar fi, când tu, cel dezbrăcat

de-orice poveri, lipit ai sta-n țărână

ca focul viu ce-ar sta nerădicat."

Privi apoi spre cer a mea stăpână.