Când ea, care-mi sădește raiu-n minte,

sfîrși s-arate-adevărata stare

a specii-umane-n viața ei prezinte,

cum vede-un om într-o oglind-o zare

ce-o dă aprinsă-n dosu-i o făclie,

cât timp în văz și-n cuget nici n-o are,

și cum se-ntoarce-apoi, voind să știe

de este-aieve-n dos ca-n fața lui,

și vede-acord ca-n vers și melodie;

precum îmi amintesc, la fel făcui

privind în mândrii ochi în cari iubirea

Întinse lațu-n care prins eu fui.

și-așa mă-ntoarsei și-mi izbi privirea

aceea ce-ntr-acest volum s-arată

oricând cu-adinsul îi observi rotirea:

un punct văzui, ce-așa de-nflăcărată

lucoare-avea, că via lui lumină,

de-nfoacă ochii,-i face orbi deodată;

și chiar și-o stea, ce-aici ni-e mai puțină,

ar fi putut, cum vezi o stea cu stea

alături stând, să-ți par-o lună plină.

Departe-atât, cât poate ți-ar părea

un cerc de luna care-l zugrăvește

când deși vapori s-au strâns pe lângă ea,

departe-atât un cerc de foc rotește

și iute-astfel că-i lin pe lângă el

supremul cerc ce lumea ne-ocolește.

De-al doilea este-ncins acest inel,

de-al treilea el, și, rând pe rând, de-acinde

un cerc pe-alt cerc așa se-ncing la fel.

Mai sus apoi al șaptelea se-ntinde

și-atât de larg, c-a Herei servă, poate,

ar fi prea strâmtă-n sineși a-l cuprinde.

Vin alte două roți apoi și toate

pe cât de primul cerc se-ndepărtau,

pe-atâta-n curs aveau mai line roate,

și-atât mai sincer foc le-nflăcărau

pe cât de-aproape-s de lumina pură,

fiind, cred eu, că mai pătruns-o au.

Iar doamna mea, văzând în cât-arsură

de dor eram: — „De-acest focșor divin

atârnă tot, și ceruri și natură.

Să știi că primul cerc, cel mai vecin

cu el, rotește-așa de iute-o cale

prin multul său amor de care-i plin.“

Dar eu: — „De-ar fi și-n lumile mortale

un curs astfel cum văd în cerul sfânt,

sătul aș fi cu-aceste spuse-a tale;

ci,-n lumea ce-o vedem de pe pământ,

eu văd rotiri cu-atâta mai divine

pe cât de centru mai departe sunt.

Deci, dorul meu de-i scris să aib-o fine

aci-ntr-acest sublim și-angelic templu

ce numai foc și-amor cuprinde-n sine,

dorire-aș să mai știu de ce-n exemplu

nu-i totu-asemeni cum ni-l dă izvodul,

căci eu degeaba stau și le contemplu.“

— „Spre-atare nod de n-ai tu mâni în modul

cerut să-l tai, nu-ți fie de minune,

căci strâns așa prin ne-ncercare-i nodul.“

Așa mi-a zis, și-apoi: „De-ai gând a pune

sfârșit dorinței, prinde-mi ale mele

cuvinte-n cap și-ascultă ce voi spune.

Sunt cruguri strâmte-ori largi a multor stele,

cum e puțin-ori mult-acea virtute

ce-n toate-ale lor părți e pusă-n ele.

Un plus de bun vrea plusul și-n salute;

salutea-n plus și-un plus de corp voiește,

când are-ale lui părți egal umplute.

Deci ăstui cerc, ce-n sine-aici răpește

Întreaga lume,-acela-i corespunde

ce mai perfect și știe și iubește.

și-acum, de pui măsura-n roți oriunde,

conform virtuții lor, nu pe-aparența

substanțelor ce par a fi rotunde,

tu poți vedea ce-adâncă-i conivența

de mare-ori mic și mult ori mai puțin

În orice crug, cum are-nteligența.“

Precum rămâne splendid și senin

văzduhul sus, când vântul nordic bate

umflând al său obraz, pe cel mai lin,

și-mprăștie noaptea ceții, ce-adunate

zăcea pe văi, și râde cerul iar

cu tot ce are mândru să ne-arate,

așa fui eu, când ea mi-a dat ca dar

acest răspuns și spre-adevăr vedere

mi-a dat, să-l văd ca steaua-n cer de clar.

Iar, când tăcu, atâta scânteiere

cum dă un fier din foc, prin toată zarea

așa-mprăștiau scântei și-aceste sfere;

și-oricare foc un roi făcea-și cărarea

și-atâte-au fost că roiurile-n zbor

Întrec la șah de mii de ori dublarea.

și-osana le-auzeam din cor în cor

spre punctul fix ce-i vecinicul lor ubi

și-n veci le-o fi ca fost din veci al lor.

Iar ea, văzându-mi gândurile dubii

ce-aveam, mi-a zis: — „în cercurile prime

tu vezi aici serafii și cherubii;

urmează centrul lor cu-așa iuțime

spre-a fi, cât pot, la fel cu punctul clar,

și pot a fi, căci au vederi sublime.

Alt cerc de-amoruri ce mai sus apar

se cheamă Tronuri ale feții sfinte,

căci ei treimii prime-i pun hotar.

Să știi c-a lor plăcere-o simt fierbinte,

pe-atât pe cât mai mult și pot să vază

În cel ce-i punct de-odihnă-a orice minte.

A fi ferice deci se-ntemeiază,

cum vezi de-aici, pe actul contemplării,

căci actul de-a iubi abia-i urmează.

Măsura ăstui văz e plata cării

din bune-vreri și har cuprinsu-i crește,

și-așa gradat sporește-n susul scării.

Triad-a doua, care-aci-ncolțește

și ea-ntr-o primăvară-nvecinicită,

căci noaptea din Berbec n-o desfrunzește,

de-a pururi cini-osana fericită

cu trei psalmodii ce răsună-n trei

rotiri ferice-n ordinea-ntreită.

E triplă ierarhie-aici de zei:

Domnii mai sus, Virtuți a doua gloată,

Puteri se cheam-al treilea rang al ei.

Apoi a șaptea și cu-a opta roată

Principi-o fac și-Arhangeli, iar în prag

e joc de îngeri cea din urmă toată.

În sus privește-oricare-acest șirag,

ci-așa lucrează-n jos, că primul bine

le-atrage-n sus, și-n jos ele-l atrag.

Iar Dionis, cu-ardoare făr’ de fine

privind aceste roți, numiri le-a, pus

și-n toate le-a-mpărțit așa ca mine.

Grigore îns-apoi pe-alt drum s-a dus;

de-aceea,-n cer când ochii și-i deschise,

a râs de sine însuși cum le-a spus.

și,-așa de-ascuns un adevăr de-l scrise

un om mortal, să nu te miri; socoti

că cel ce le văzu i le vestise

ca multe-asemeni taine-a ăstor roți.