Pe când de văzul stins steteam acu

speriat, din focul care-l stinse-n mine

ieși un glas și-atent el mă făcu,

și-a zis: — „Cât timp va fi până-ți revine

vederea-n ochi prin mine consumată,

e just să-l compensez vorbind cu tine.

Începe deci de suflet, și-mi arată

spre ce-l țintești? și fii convins, de-orbia

din ochi, că nu-i de veci, ci deocamdată;

căci doamna, ce te-aduce pe câmpia

cea sfânt-aici, în ochii ei cuprinde

atari puteri ca-n mână-i Anania.“

— „Cum vrea, târziu ori mai devreme,-or prinde

un leac și ochii cari mi-au fost zăvorul

prin care-a-ntrat c-un foc ce-n veci mă-ncinde..

Al curții-aceștia-atotașezătorul

mi-e singur A și O scripturii sfinte

pe care, mult-puțin, mi-o scrie-amorul.“

și-acelasi glas, ce-mi stinse mai nainte

al spaimei ger de-orbia-nchipuită,

mi-a dat curajul să rostesc cuvinte.

— "Tu trebuie prin mult mai deasă sită

să cerni, mi-a zis. De cine-i deci mereu

săgeata ta spre-asemeni țel țintită?"

— "Dovezi și-ale științei, zisei eu,

ca și porunca ce de-aici ne vine

imprimă-n mine-acest amor al meu.

Căci binele,-ntrucât îl știm că-i bine,

aprinde-n noi amor pe-atât mai mare,

pe cât aprinde-un spor al său în sine.

Deci spre esența lui, ce este-atare

că orice bun ce n-ar fi-n sânul ei

abia-i din focul său o slabă zare,

mai mult decât spre-orice-s atrași acei

cari pot acel un adevăr discerne

pe care-această probă ia temei.

Iar lucru-acesta minții mi-l așterne

și-acea ce de iubire-mi spuse mie

că-i cea dintâi ca rang între eterne.

și sfânta voce cea de-a pururi vie,

ce-a zis lui Moise, despre ea spunând:

Eu vreau să vezi întreaga mea tărie,

chiar însuți mi-o arăți, când, începând

Înalta veste-a tainei celei sfinte

de-aici, întreci orice nălțimi de gând.“

și-un glas vorbi: — "și prin umana minte

și prin cuvânt, ce tot ca ea vorbește,

suprem amor păstrează-i tu nainte.

Dar spune-mi și-asta tu: nu simți, firește,

c-ai fi spre-amor atras și de-alte strune?

Ce țepi mai sunt prin care te-mboldește?"

Nu-mi fu ascuns ce-avu-n intențiune

vulturul lui Hristos; văzui și-ascunsul

spre care vru să-nping ce-aveam a spune.

Deci: — "Toate-acele țepi, îmi fu răspunsul,

ce pot împinge-un om spre Dumnezeu

În inimă-mi concurg și cu de-ajunsul;

căci eul lumii-ntregi și eul meu,

și moarte a ce-o muri spre-a-mi da ființă,

ce sper-orice fidel cum sper și eu,

cum și rostita-mi vie conștiință

m-au smuls din malul dragostei deșarte

și-n mal m-au pus, al celei cu priință.

Iar frunzele grădinii-n care-mparte

podoabe-eternul domn iubite-mi sunt

cât este-a lor de el donata parte."

Iar, când tăcui, atât de dulce-un cânt

trecu prin cer și,-ntrând în melodie,

cânta și doamna mea-ntreitul sfânt.

Precum trezit de-o fulgură prea vie,

prin simțul văzului ce,-mpins de-acute

lucori, aleargă dintr-o ie-n ie,

și-atâta ești, de-acea trezire iute,

confuz încât ți-e groază de-a vedea

cât timp nu vine mintea să te-ajute,

așa, cu ochi ce-aveau străfulgerare

la mii de leghe-acum, din ochii-mi moi

goni Beatrice-a mea orice-nnorare.

Văzui, decât vedeam, mai clar apoi

și, ca năuc, am și-ntrebat deodată

de-a patra faclă ce-o vedeam cu noi.

—„ în sânu-acestor raze se desfată

acel ce-a fost, răspunse ea vioaie,

creat ca suflet prim de-al lumii tată.

Precum, când trece-un vânt, dentâi se-ndoaie

cu vârfu-n jos și-apoi de sineși ea

se nalță iar, prin propriu-i act, o foaie,

așa și-uimit, în vremea ce-mi vorbea,

făcui și eu și-mi dete bărbăție

cumplitul dor de vorbă ce m-ardea.

—"Tu, fruct, cui scris îți fu, și singur ție

copt gata să te naști, tu,-ntâi născute,

cui nor-,ori fiică-ți este-orice soție,

smerit, atât cât poate-a mea virtute,

te rog de-o vorb-a ta! Tu-mi vezi ardoarea

și mut eu tac spre-a te-auzi mai iute

Se zbate-un animal sub pânz-aoarea,

că psihicele-i stări sunt manifeste

prin ce mișcări îi face-nvălitoarea;

așa-mi dădea și primul om de veste,

prin haina ce-mbrăcat în foc îl ține,

spre-a-mi face placul cât de gata este

și-a zis: — „Mai bine știu ce dor e-n tine

mai bine-l știu, deși-al tău glas îl tace,

decât știi tu ce crezi că știi mai bine;

căci eu câtesc oglinda cea verace

ce-și face-oricare lucru-o copie-a lui,

ci-o copie-a sa niciunul nu se face.

Tu vrei să știi cât timp e de când fui

de domnul pus în mândrul rai, în care,

pe-așa de lungă scară-adus, tu sui,

cât timp mi-a fost vederii-o desfătare;

vreai cauza dreapt-a marelui dezdemn,

ce limb-avui și, de-am creat-o, care?

O, fătul meu, nu c-am gustat din lemn

fu-n sineși cauza lungului exiliu,

ci numai c-am trecut și peste semn.

Acolo, de-unde fu chemat Virgiliu,

cu patru mii trei sute doi de sori

am stat dorind acest divin conciliu;

prin zodii-apoi, cu ochii muritori

văzutu-l-am făcând întreaga roată

de nouă sute și treizeci de ori.

Iar limba ce-o vorbii fu stinsă toată

pe când Nimrod cu-ai săi n-avea nici gând

să facă cea ce-n veci n-avea să-l poată;

căci orice fapt-a minții,-n timp urmând

plăcerii voastre-umane și rotirii

acestor roți, n-au trainic trai nicicând.

Că oamenii vorbesc e fapt-a firii;

iar firii-apoi nimic nu-i pasă, dacă

voi dați așa sau altfel curs vorbirii.

și, pân-a nu veni-ntr-acea cloacă,

numit-a lume El supremul bine,

din care-mi vine-odihna ce mă-mbracă,

Eli apoi; și-așa veni de sine

căci astfel e ce oamenii uzează,

ca frunza-n pom, că piere și-alta vine.

Pe dealul cel ce mai spre cer cutează,

am stat, cu viața-onestă și pierdută,

din ceasul prim și până-n cel ce-urmează

pe-al șaselea, când Sol cadrantu-și mută."