De-a sa plăcere-aprins acel părinte,

cu drag să-mi fie-aici maestru vru;

așa-ncepu cu-aceste vorbe sfinte:

— „Ce ran-a-nchis și-a uns Maria fu

străpunsă de frumoasa doamnă, care

o vezi șezându-i la picioare-acu.

Apoi, din josul ei, după gradare

În rândul cel de-al treilea, stă Rahila,

și-n rând cu ea Beatrice scaun are.

Rebeca, Sara, Iudita și umila

strămoaș-a celui ce-n căința lui

strigat-a-n vers: Spre mine-ntoarce-ți mila!

le poți vedea din tron în tron, cum sui

mergând în jos, cum merge trandafirul,

pe nume-o foaie după foaie-o spui.

Femei ovreici sunt toate-aici din șirul

al șaptelea, și-n jos și-n ceea parte,

și-n părul florii-n două fac răsfirul;

căci, după cum fixară ca pe-o carte

privirea lor pe Crist divină,

sunt zid ce-aceste sfinte scări le-mparte.

Pe partea-n care vezi că-i floarea plină

În toate-ale ei foi, aceia stau

ce-n Crist crezură,-n cel ce-avea să vină;

ci,-n partea unde-aceste rânduri au

și tronuri goale,-s cei ce din creștinul

popor pe Crist venit se răzimau.

și,-așa precum aici de slavă plinul

al doamnei scaun și-apoi tron de tron

din josul lui formează deschilinul,

așa dincoace-al marelui Ion

ce-a pururi sfânt rabdă și moarte-amară

și loc pustiu și-n iad doi ani canon;

și toți subt el sunt duhuri ce separă,

Francisc, și Benedetto, și-Augustin,

și alții până jos din scară-n scară.

Admir-acum prevăzul cel divin,

că ambe-aspectele-n credința vie

vor face parcu-n părți egale plin.

Să știi că-n jos de treapta mijlocie

ce-mparte-n două curtea noastră-ntreagă,

n-ajunge-un duh prin propria vrednicie,

ci-a altuia, pe-anume stări ce-l leagă;

căci toate-au fost în lume mai nainte

de-a fi-n putință libere s-aleagă,

cum poți vedea din fețele lor sfinte

ca și din a lor voci copilărești,

de-asculți și de te uiți luând aminte.

Acum tu taci și taci că te-ndoiești,

deci strânsul nod vreau clar să ți s-arete,

căci tu-n idei subtile-aci te-oprești.

În tot întins regatul ăstor cete

nu poate-avea-ntâmplarea loc defel,

precum ar fi mâhnire,-ori foame,-ori sete,

căci tot ce vezi e stabilit de el

prin legi de veci, și cauza-i cu favorul

de-acord cum este-un deget c-un inel.

Deci nu fără de cauză stă poporul

de-aici în rang mai jos și rang mai sus,

la viaț-adevărat-adus cu zorul,

căci prințul cel ce-atât amor a pus

În regnul odihnit de-adânca pace,

Încât nu-i nimeni să-ndrăzneasc-un plus.

sub ochii-i veseli când el duhuri face

se dă din grație-atâta cât se-ndură

În mod divers; și-aceasta să te-mpace.

Vi-o spune-adins și limpede-n Scriptură

aceasta-n frații cei născuți deodată

ce chiar din mam-au fost trăind în ură.

Deci, când și numai după păr s-arată

al grației grad, pe-aceste culmi sublime

coroana grației caut-a fi gradată.

Deci nu dup-a lor proprie vrednicime

au ele-aici gradată diferință,

ci-n gradul singur al favoarei prime.

În primii secoli fu, spre mântuință,

de-ajuns acelor suflete curate

să aibă dreapt-a taților credință.

Dar, când trecu acea dintâi etate,

nevoie fu să taie-n jur bărbații,

dând spor zburării lor nevinovate.

Venind apoi și timpul naltei grații,

făr-un botez desăvîrșit în Crist

s-opresc in limb chiar și nevinovații.

Privește-acum în fața ce-i lui Crist

mai mult la fel, căci singura-i lucoare

te poate face apt să vezi pe Crist.“

Deasupra ei atâta sărbătoare

văzui plouând-o sfântul neam a cui

menire-a fost pe-asemeni culmi să zboare,

Încât, de-oricâte pân-acum văzui,

uimire-atâta nu mă mai cuprinse,

nici nu-mi păru mai mult asemeni lui;

și-acel amor, ce-ntâi din toți descinse

cântând „Mario, plină tu de har“ . . .

În față-i stând, aripile-și întinse.

și-ntreaga curte-n tot al ei hotar

răspunse-n cor cântării-acei divine

și toți acum luceau cu mult mai clar.

— „O, sfinte tată, tu, ce pentru mine

scobori aici, lăsând iubitu-ți loc

ursit de soarte-a pururi pentru tine,

ce înger este-acest ce-n vesel joc

privește-n ochi pe doamna frumuseții

și-așa-i de-namorat că pare foc?“

Așa-l rugai pe cel ce-n timpul vieții

prin tine-a fost împodobit, Marie,

cum e de soare steaua dimineții.

Iar el a zis: — „și har și veselie,

pe cât acestea-n îngeri pot fi puse,

le are-ntregi și-așa și vrem să fie,

căci el e cel ce buna veste-o duse

Mariei jos, când a fi încărcat

divinul fiu cu-a noastre sarcini vruse.

Cu ochii-acum să vii, cum merg gradat

și eu vorbind, ca marii-nvingători

să-i vezi ai ăstui drept și sfânt regat.

Cei doi din culme, cei mai zâmbitori,

căci mai aproape stau de cea augustă,

sunt ca și rădăcini acestei flori.

Acel ce-n stânga ei vecin îi custă

strămoșul e, de-a cui gustare-odată

umana specie-atâte-amaruri gustă.

La dreapta-i vezi pe-acel cucernic tată

al sfintei legi, cui cheia ce descuie

ăst sfânt locaș de Crist îi fuse dată.

și-acel ce încă viu văzu cum suie

amarul timp miresei, ce cu zel

ne-o dete cel străpuns de spini și cuie

stă lângă el, iar lâng-Adam stă cel

ce duce-a fost, pe când trăia cu mana

ingratul cerbicos popor rebel.

Cu Petru-n față vezi șezând pe Ana;

fiind ferice-atât să-și vadă fiia,

nu-ntoarce ochii spre-a cânta osana;

și,-n fața primului strămoș, Lucia,

cui doamna ta-i trimise-a ei rugare,

pe când te ruina-n prăpastie-orbia.

și-acum, că-ți trece timpul de visare,

să stăm aici, ca bunul croitor

ce taie-o haină-n cât postav îl are,

să-ntoarcem ochii spre-acel prim amor

ca,-n ochii lui privind cât ai putere,

să fii pătruns de strălucoarea lor.

Ca nu cumva s-aluneci spre cădere,

din aripi dând, crezând a-năinta,

de-aceea ni se cade har a cere,

har celei ce te poate ajuta.

Iar tu acum urmează-mi cu iubire,

cu glasul meu unind inima ta.“

și-aș-nceput-a sfânta lui vorbire: