Ea, ce-mi scălda-n iubire-odată gândul,

frumosul adevăr mi-l dezveli

În dulce chip, probând și reprobându-l;

iar eu, spre-a m-arăta-ndreptat și-a fi

convins, nălțai atât cât se cuvine

spre dînsa ochii gata de-a vorbi.

Ci-un lucru-mi apăru, trăgând spre sine

atât de mult întreag-atenția mea,

că gândul de-a vorbi s-a dus din mine.

O sticlă netedă și-ntreagă-n ea,

sau cum o apă clară și-odihnită,

al cărei fund să-l poți însă vedea,

redă a noastră față oglindită

așa de slab, că mai cu greu ne scapă

pe-o albă frunte-o perl-a fi zărită,

văzui pe mulți la vorbă vrând să-ncapă

și-avui acea eroare-n sens contrar,

ce-aprinse-amor între-un flăcău și-o apă.

Crezând că sunt resfrângeri așadar,

grăbit, de-ndată ce le-avui aminte,

mă-ntoarsei ca să văd de unde-apar;

dar nu văzui nimic, și-așa nainte

privii din nou în dulcea doamnei zare

ce-ardea zâmbind sub genele ei sfinte.

și-mi zise-apoi: „— Nu-ți fie de mirare

de gându-ți pueril dac-am zîmbit;

el spre-adevăr pas sigur încă n-are,

ci, ca și de-obicei, îți e smintit.

Substanțe-aievea sunt ce ochiul vede

Închise-aici prin votul ne-mplinit.

Vorbește-le, și-ascultă deci și crede,

căci via rază, care-i pacea lor,

să ia alt drum de-al ei nu le concede!“

Spre-un duh, care-mi părea mai plin de dor

de-a sta de vorbă, m-am întors îndată

cum face-un om împins de mare zor:

— "O, tu, pe care raza te desfată,

a vecinicei vieți, dulcoarea cui

n-o știu nicicând decât numai gustată,

mi-ai face-un dar de-ai binevrea să-mi spui

ce nume ai? Ce soart-aci vă leagă?"

Iar el, zâmbind cu toată fața lui:

— "A noastră milă nimănui nu neagă

dorința justă, ca și unul sfânt

ce vrea să-i fie-asemeni curtea-ntreagă.

Fecioară-n schit eu fost-am pe pământ;

mă poți cunoaște, de te uiți mai bine,

măcar că mai frumoas-acum eu sunt

și poți cunoaște pe Piccarda-n mine.

Sunt pus-aici cu alte fericite,

ferice-n sfera roții cei mai line,

din singur duhul sfânt având pornite

orice dorințe-aici și ne-ntrerupt,

că-n ordinul său sfânt am fost primite.

Ni-e dat în gradul cel mai dedesupt

al nostru cer, fiindcă-n jurăminte

târzii am fost și-n parte le-am și rupt."

Iar eu atunci:— "Pe-a voastre fețe sfinte

lucește-acum un nu știu ce divin,

că nu mai sunt cum fură mai nainte,

și-aveți acum pe chip un văl străin,

dar vorba ta veni să mi-l rădice

și lesne-acum te recunosc deplin.

Dar spune-mi, tu, voi, cele-aci ferice,

n-aveți de-un loc mai bun voi nici un dor,

de-un văz mai clar mai mult de-a fi amice?"

Surâse-atunci și ea și multe-n cor

și-a scos cuvinte-așa de-nflăcărate,

părând c-ar arde-n primul foc de-amor:

— "Puterea dragostei alină, frate,

al nostru dor și-așa ni-e el dispus

că vrea ce-avem, și spre-alta nu s-abate.

Căci, dac-am vrea, dorind, să fim mai sus,

n-ar fi conformă vrerea-ne-ntru toate

cu vrerea celui care-aici m-a pus.

și-aceasta-ntre-aste ceruri nu se poate,

căci mila e necesse-acestor sfere,

când judeci clar natura ăstor roate.

Spre-a fi ferice negreșit se cere

a sta-năuntru-acelei une vreri

ca toate-a noastre vreri să fie-o vrere.

și,-așa cum ne-a cernit din sfere-n sferi

În oastea lui, și-ntregii oști i place

și-i place-acelui ce ne dă plăceri

spre vrerea sa, iar vrerea lui ni-e pace,

ea este mare-n care toate cură,

ce-a fapt și el și tot ce firea face."

Acum fui clar cum orice-așezătură

de-oriunde-n cer e rai, deși n-au rouă

divinei grații tot într-o măsură.

Ci-așa cum e, că, și sătul, când noua

mâncare tu o vezi și poftă-ți vine,

de-ntâia mulțămești și ceri pe-a doua,

așa, prin gest și vorbe, -un dor în mine

să știu mai mult: ce tear-a fost prin care

suveica ei n-a tras-o până-n fine.

— "O sfântă viață și-al ei merit mare

au dus mai sus pe-o doamn-,a cui voință

e normă-n văl la voi și-n îmbrăcare,

ca până-n moarte-n veghe și căință

să stea cu mirele ce ia cu milă

oricare vot conform cu-a lui dorință.

Acestei doamne-urmând, eu, o copilă,

fugii din lume, vălul ei să-l pui,

jurând să duc și viața ei umilă.

Ci-apoi din dragu-mi schit răpită fui

de oameni răi și văduvi de-orice bine

și domnul știe-apoi ce viaț-avui.

Lucoarea însă asta, lângă mine

la dreapta stând și-o vezi că-i luminată

de-ntreagă slava ăstei roți senine,

ce-arăt de mine, despre sine-arată;

o sor-a fost, și-asemeni fu perzând

umbrișul sfântului ei văl odată.

Deși re-ntoarsă-n lume apoi, nevrând,

În barbar chip lipsit de-orice-omenie,

ea-n suflet făr’ de văl n-a fost nicicând.

Constanța cea faimoas-a fost ea vie;

cu ea a șvabilor a doua stâncă

avu pe-a treia și-ultimă tărie."

Așa sfîrși, și-apoi, cântându-l încă,

un Ave ce-ncepu, peri, cum greu

un lucru piere-afund în ap-adâncă.

Privirea mea, ce-o urmări mereu

pe cât putu, când n-a mai urmărit-o

s-a-ntors spre-un dor cu mult mai mare-al meu,

Întreg s-a-ntors spre tine,-a mea iubito;

ci-n ochii mei luceai cu-atâta slavă,

că-n clipele dintâi n-am suferit-o;

și-așa-ntrebării mele-ai pus zăbavă.