În chipul unei albe roze-acu

văzui oștirea cea de sfinți pe care

prin sânge Crist mireasă și-o făcu.

Ci-a doua, care vede și-n zburare

slăvește gloria cui o-namorează

și-a cui iubire-o face-așa de mare,

ca roi de-albine, care-acum s-așează

pe flori, și-acum ia drumul înapoi

spre stupul unde-un dulce suc lucrează,

așa pe floarea cea cu multe foi

descinse-ntâi, s-a-ntors unde-n vecie

petrece-a ei iubire-n roi.

și fețe-aveau ca flacăra cea vie,

și-aripi de aur; alb tot restu-l au

cum nu-i zăpadă alb-așa să fie.

și-așa, din grad în grad cum scoborau

pe floare, raspândeau și-amor și-ardoare

prin dulce vânt de-aripi ce le mișcau.

Deși-ntre cele-mai-de-sus și floare

atât de mult popor umbrea zburând,

nimic n-a stins din văz și din lucoare,

căci razele divine cad trecând

prin tot, pe cât de vrednic e, iar zborul

nimic nu-l poate stăvili nicicând.

Fericea țară, plină de poporul

cel vechi și nou și-n pace totdeauna,

ținea spre-un punct și văzul ei și-amorul.

Lumină triplă, ce desfeți din una

de-a pururi stea pe-atâția fericiți,

privește-n jos, să vezi la noi furtuna!

De-au stat năuci barbarii cei veniți

din țări ce-a pururi văd rotita cale

ce-o face Ursa cu-ai ei pui iubiți,

văzând și Roma și-operele sale

atât de mari și,-a orice gând mai sus,

Latranul peste-orice lucrări mortale,

dar eu, din timp în vecinicie-adus

și din umane stări în stări divine

și din Florența la un neam supus

și just, ce-uimire-aveam acum în mine!

O, da,-ntre ea și-a mea plăcere-mi fu

a n-auzi și mut a sta mai bine.

Ca și-un hagiu ce se desfat-acu

privind prin templu-n care-aduse votul

și sper-a povesti cum îl văzu,

așa purtam, pe scări, aci,-n chivotul

atâtor facle vii, priviri mânate

și sus, și jos, și-acum rotind prin totul

.

și fețe-arzând de milă și ornate

de-al lor surâs și-al altui foc văzui,

și gesturi pline de-orice-onestitate.

Întregul paradis deci îl avui

cuprins acum in forma-i generală,

dar nu m-oprii pe-anume punct al lui;

și,-având din nou aprins-a mea-ndrăzneală,

spre doamna mea mă-ntoarsei, căci în minte

aveam de-anume lucruri o-ndoială.

Un lucru vrui, dar altu-mi sta nainte;

văzui pe-un moș, unde-o crezui pe ea,

purtând ca neamul cel de-aici vestminte.

și-o dulce milă-n ochi și-n faț-avea,

și dulci mișcări, așa cum se cuvine

și-un tată bun și blând a le avea.

și: „Unde-i ea?“ strigai cu spaimă-n mine.

— „De ea trimis, eu, locul meu lăsându-l,

venii spre-a da dorinței tale-o fine.

Nimic nu i-am răspuns, ci,-n sus cătând,

o și văzui cum își făcea cunună,

eterne raze-n juru-i reflectînd.

De cerul de-unde mai de sus ne tună

n-ar sta mai depărtați nici ochii-acei

ce-ar fi-ntr-a mării-n cea mai jos genună,

decât erau de doamn-acum ai mei,

dar asta nu mă-mpiedica să-mi vie

și limpede și-ntreg tot chipul ei.

—„O, doamnă,-n care-a mea speranță-nvie,

tu, care-ai suferit și-n iad să-ți pui

piciorul tău spre-a-mi da scăpare mie,

cunosc din câte lucruri le văzui

puterea ta și multa-ți bunătate

și-n câtă grație și-adevăr mă sui.

Din rob ce-am fost m-ai scos la libertate

prin câte căi și chipuri s-a putut

și-au fost de tine demne-a fi-ncercate.

Păstrează-mi mila ta ca, refăcut

azi sufletu-mi întreg prin sfânta-ți mână,

pe placul tău să-și lapede-al său lut!“

și-atât de-ndepărtata mea stăpână,

precum părea, privindu-mă, surâse

și iar s-a-ntors spre vecinica fântână.

Iar sfântul moș: — „Spre-a duce-acum, îmi zise,

cărarea ta la culmea ei deplină,

amorul sfânt și ruga mă trimise.

Petreci cu văzu-ntreaga mea grădină

ca ochii tăi să-i agerești prin el

spre zbor mai sus prin raza cea divină.

și-a cerului regină, ce mi-e țel

oricărui gând, plini-va cu-ndurare,

căci eu Bernardo sunt, al ei fidel.“

Precum de prin Croații vrunul care,

privind marama sfintei Veronici,

și saț, din cauza faimei vechi, el n-are,

își zice-n gând, în vremea ce-i explici:

„Isuse, doamne-al meu și domn verace,

așa erai tu deci cum ești aici?“

așa fui eu privind acea vivace

iubire-a cui și-n prima sa trăire

gustă-n contemplațiuni această pace.

„O, fiu al grației, nalta fericire

de-aici tu n-ai s-o știi“, așa mi-a spus,

„ținând numai în jos a ta privire,

ci-n sus, prin roți, până la cea mai sus,

pân-o să vezi în tron pe-acea regină

cui regnul nostru-i e devot supus.“

Privii în sus și, cum acea lumină,

ce-n zori dă farmec părții-orientale,

Intrece-a celei de-unde ziua-nclină,

așa, ca și pe-un deal suind din vale,

văzui o parte-n cercul mai sus clar

ce totu-n jur robea văpăii sale.

și-așa cum, unde rău condusul car

de Faeton l-aștepți, mai plin e locul

de vii lucori ce spre extern dispar,

și-acea a păcii flamură mijlocul

așa-l avea, mai viu, ci-a ei lucoare

așa-și scădea egal pe margini focul;

și-n centru-i îngeri, toți în sărbătoare

cu-ntinse-aripi, mai mulți de-o mie-n cer,

distinct tot insu-n umblet și-n lucoare.

Zâmbind la hora și la imnul lor,

văzui o frumusețe, dând o vie

plăcere-n sfinți în ochii tuturor.

Să fiu bogat cât sunt în fantazie

și-n vorbe-acum, eu tot n-aș cuteza

nici cel mai mic deliciu-a li-l descrie.

Bernard, văzând ce fix și-atentă-mi sta

privirea-n sus spre-nvăpăiată rază,

spre ea cu-atâta foc și-a-ntors pe-a sa,

că și mai mult s-aprinse-a mea să vază.