— "De-ți ard mai mult de flacăra iubirii

decât mă vezi tu-n lume jos, și-n tine

ți-am stins atât puterile privirii,

să nu te miri deloc, căci asta vine

din văz perfect, ce, după cât pricepe,

își mișcă pașii dup-aflatul bine.

În minte-ți văd că-ncet-încet începe

lumina cea de veci a străluci,

ce,-abia ce-o vezi, etern amor concepe;

pe-al vostru-amor de-l poate rătăci

altce, el nu-i decât o slabă zare

simțită rău, care-a pornit de-aci.

Tu vreai să știi de umple oarecare

alt bun atâta știrbul jurământ

spre-a fi un suflet sigur de-achitare.“

Așa-ncepu Beatrice-acest un cânt

și, ca și-un om ce nu s-oprește-n spuse,

așa-ntregit-a-nvățul ei cel sfânt:

— „Supremul dar ce-n noi, din milă,-l puse

Cel-Sfânt, creând, cu larga-i bunătate,

și însuși lui cel mai conform îi fuse,

acesta este-a vrerii libertate.

Făpturi inteligente-au fost cu ea

și numai ele singure-nzestrate.

Acum, de stai să judeci, vei vedea

că naltul preț al votului e factul

că vrea și Dumnezeu ce omul vrea.

Deci, când un om cu ceru-ncheie pactul,

s-aduce bunul, ce-ncepui a-l spune,

pe sineși jertfă, propriu-avându-și actul.

În locul lui deci ce-ai putea tu pune?

Tu vrei, de crezi că-i just uzat ce dai,

c-un bun nedrept a face fapte bune.

Acum tu punctul cel de bază-l ai;

ci-altarul poate dezlegări să facă,

deci pare-a fi-n contrast cu ce-arătai,

dar cată să mai stai la mas-o leacă

spre-a-ți da la mistuire-ajutorință,

căci prea ți-am dat mereu mâncare seacă.

Deschide-ți mintea deci și cu priință

tu ține-n ea, căci numai să-nțeleagă

și-a nu ținea nu este-n om știință.

Sunt două lucruri ce concurg la-ntreagă

ființa jertfei: unu-i lucrul care

îl dai, iar altu-i pactul ce te leagă.

Nicicând dispensă cea din urmă n-are

decât făcând-o și-mprejurul ei

vorbii mai sus cu vorbe-așa de clare.

De-aceea fu nevoie la evrei

de vot, deși ofranda câteodată,

cum cred că știi, o mai schimbau și ei.

Iar cea dintâi, materia ce-i dată,

atare poate fi că nu fac crime

acei ce-o dau într-alt obiect schimbată.

Dar de pe-un umăr pe-altu-a sa greime,

pe placul său și fără să-nvârtească

acele două chei, n-o schimbe nime

și rea orice schimbare-o socotească,

de nu-i cuprins-omisa jertf-a sa

ca patru-n șase-n ce-o s-o-nlocuiască.

Deci orice dar ce-atât ar apăsa

c-ar sta-n cântar valori la fel de drepte,

el nu-i de-ajuns să poată compensa.

Voi darnici fiți, dar nu cu ne-nțelepte

votări, luând jurarea-ntru nimica,

precum cu-ntâiul vot făcut-a Iepte,

căci lui mai bine-i fu "Greșii" să zică

decât servind, căci mult mai rău a fost,

cum fu nebun și-atridul cu-a sa fiică,

din cauza cărei jertfe făr’ de rost

plâng fata, pentru-a tatălui greșală,

oricine-o auzi, deștept ori prost.

Dar tu spre hotărâri nu da năvală,

nu fi ca pana-n orice vânt, creștine,

și nu gândi că orice apă spală!

Aveți păstor ce-n dreptul drum vă ține,

ș-aveți Scriptura-n două părți, apoi,

și-atât v-ajunge-a face cum e bine.

Voi oameni fiți, nu prostănace oi,

când pofta rea pe-alt drum vă-mpinge sacul,

spre-a nu vă râde-ovreii dintre voi.

Nu fiți ca mielul ce, naiv, săracul,

își las-al mamei lapte și zglobiu

își face singur rău, spre-a-și face placul."

Vorbi Beatrice-așa precum vă scriu,

privind cu dor în sus spre-acele sfere

În cari e universul mult mai viu.

Schimbatul chip al ei și-a ei tăcere

făcu să-mi tacă spiritul ce-o vie

dorinț-avea noi lămuriri a-i cere.

Precum, chiar pân-a n-apuca să-și vie

În pace coarda, intră-n țintă fierul,

așa zburam spre-a doua-mpărăție.

Văzui lucind pe doamna mea-n eterul

acestui cer atâta de voioasă,

că mult mai viu orna planeta cerul.

Când însăși fu schimbată-n mai frumoasă,

cum fui atunci eu însumi, omul care

În orice chip am fire schimbăcioasă!

Precum în lacuri pacinice și clare

vezi peștii-urmând ceva ce e de-airea

venit în lac, crezând c-ar fi mâncare,

așa văzui spre noi venind oștirea

de lămpi, vro mie, cred, și toți strigau:

"Ei, iat-acel ce ne-o spori iubirea."

și,-aproape-apoi sosite, s-arătau

de-atâta har al fericirii pline

prin clarul foc în care se-mbrăcau.

Socoți c-aș întrerupe-acum, creștine,

ce-ncepe-aici; o, ce dorinț-amară

de-a ști ce-a mai urmat ar arde-n tine!

Din tine poți să judeci așadară

ce dor m-ardea să știu și-al lor regat

de-ndată ce, sosind, mi s-arătară.

—"Ferice om, cui harul sfânt ți-a dat

să vezi triumful din eterna pace

cât timp tu-n tabără mai ești soldat,

ne-aprinde-aici lumina care face

ferice-ntregul cer, deci, dacă vrei

să știi de noi, tu-ntreabă tot ce-ți place!"

Așa mi-a zis cucernic dintre ei

un duh, iar doamna mea: — "Vegheat vorbește,

vorbește,-a zis, și crede-i ca pe zei!"

— "Eu bine văd că haină te-nvelește

lumina ta, prin ochi vădind-o cum e,

căci, cum zâmbești, mai clară ea lucește,

dar nu știu cine ești, ce-ți dete-anume,

tu, demne suflet, gradul ăstei sfere

ce-n foc străin ni-e-așa de-ascunsă-n lume."

Spre-acea lumină ce-mi propuse-a cere,

vorbii, întors spre ea, iar ea spre mine,

cu mult mai mult lucind de-a ei plăcere.

Precum s-ascunde singur el pe sine

În plus de foc, când mistui pătrunse

grămezi de neguri, soarele când vine,

așa, plăceri sporite-având, s-ascunse

in propria sa lucoare umbra sfântă

și,-ascunsă-n sine-așa, așa-mi răspunse

cum cântecul ce-urmează-acum vă cântă.