„Osanna, sanctus Deus sabaoth,

superillustrans tua claritate

felices ignes horum malacoth.“

Așa și-ntoarsă-ntr-ale ei surate

văzui cântând din nou acea făptură

deasupra cui un dublu foc s-abate,

și ea și toate danțu-l re-ncepură,

și,-asemeni unor foarte iuți scântei,

departe-ascunse-n clipă-mi dispărură.

Eu mă-ndoiam și „Zi-i, ziceam, ce vrei

să-i zici, o, zi-i stăpânei și-i vorbește

s-astâmpere-al tău dor cu vorba ei.“

Ci-acel respect ce-ntreg mă stăpânește,

chiar numai și gândind la B și Ice,

făcu să fiu ca omul ce-ațipește.

Puțin rabdă acestea Beatrice

și-așa-ncepu c-un zâmbet cald și-atare

Încât și-n foc să fac-un om ferice:

— „Acum, pe cât cu siguranță-mi pare,

te-ncurc-acest un gând: cum poate fi

bătută just o justă răzbunare?

Dar mintea ta curând o voi albi,

și,-atent de vei avea la vorbe gândul,

sentința mare-acu-ți vor dărui.

Al vrerii frâu, spre propriul bine-avându-l,

nevrând să-l rabde omul nenăscut,

perdutu-s-a, tot neamul său pierzându-l.

De-aici bolnav mulți secoli a zăcut

umanul gen, în mare rătăcire,

și,-n trup când Verbul să scoboare-a vrut,

uni-n persoana sa umana fire,

cea tot mai mult de el îndepărtată,

prin simpl-un act de vecinică iubire.

Acum la argument atent tu cată:

umana fire cu-al ei domn unită

fu, ca-n creație, bună și curată,

dar ea prin propria culpă fu gonită

din rai, căci altă cale-a vrut s-apuce,

nu cea ce-i viață și-adevăr numită.

Acu-n cântar pedeapsa de pe cruce

cu firea cea primită dac-o pui,

mai justă vezi că nu se poate-aduce;

dar nici mai mult injustă alta nu-i,

când vezi persoana care-o suferise

și-a vrut să ia natura care-o spui.

Un act născu diverse stări: dorise

aceeași moarte-n cer și la iudei,

pământu-a plâns, iar cerul se deschise.

Nu-ți pară deci protivnice idei

când eu afirm că răzbunarea dreaptă

găsi-ntr-un jude drept pedeapsa ei.

Dar mintea ta ți-o văd cum iar s-aiaptă

din gând în gând spre-un nod, pe care-acum

cu mare dor să ți-l dezleg așteaptă.

Tu zici: Ce-ai spus pricep de ce și cum,

dar nu de ce, spre-a noastră mântuință,

alese cerul tocmai acest drum.“

Ascunsă-i, frate,-această grea sentință

de ochii-oricui, al cărui bun îndemn

nu-l face-adult prin multa sa credință.

Fiindcă însă mulți acest un semn

îl judecă, dar rar cine-l lovește,

să-ți spui de ce-i din toate cel mai demn.

Divina milă ce din ea gonește

orice invidii,-arzând, scânteie-n sine

și-eterne frumuseți din ea stârnește.

Nemijlocit din ea orice ne vine

perpetuu e, căci, după ce-l pătrunde

sigiliul ei, etern tiparu-l ține.

Din ea nemijlocit ce curge-n unde

e liber absolut, că-n veci nu zace

supus puterii cauzelor secunde.

Ce-i este mai conform mai mult îi place,

căci focul sfânt ce-n toate radiază

În ce-i e mai egal e mai vivace.

De toate-aceste stări s-avantagiază

umanul gen, dar, una de-i lipsește,

nobleță lui firește că-ncetează.

Păcatu-i singur cel ce-l aservește

și-egalul său cu primul i-l suprimă,

căci prea puțin din focul lui primește,

și nu se-ntoarce-n demnitatea primă,

decât umplând, prin tari pedepse date

pornirii rele,-un gol făcut de crimă.

Prin omul prim căzând deci în păcate,

a voastră fire,-n genu-ntreg, și rai

pierdu atunci și mult din demnitate

și n-a putut, ai minții ochi de-i ai

atenți aici, nicicum la loc să-și vie

decât din două străbătând un plai:

ori Domnu-n multa sa mărinimie

să ierte tot, sau omul să repare

prin sine însuși propria sa prostie.

Fă-ți ochii tăi acu,-n abisu-n care

stă sfatul cel etern, să s-adâncească,

urmând, cât poți, și-a mea argumentare.

N-avu puteri, în marginea-i firească,

s-o facă omul neputând acu

prin ascultare-atât să s-umilească

precât vru-ntâi a se nalța prin nu.

De-aceea deci a se nalța prin sine

orice putință-n oameni stinsă fu.

și-avu să-i scoată Dumnezeu, în fine,

pe-un drum al său, la viață lămurită;

eu zic pe-un drum, sau pe-ambele, mai bine.

Precum o faptă însă-i mai dorită

de-al ei făptaș, pe cât ea mil-arată

mai mult-a celei de-unde e pornită,

divina milă cea prin toate-ntrată

pe toate-ale ei căi cu drag voi

să nalțe-a voastră fire scăpătată;

și n-a fost faptă, din întâia zi

și până-n noaptea ultimă, mai mare,

pe-oricare drum, ca ea, nici nu va fi.

Punând putință-n om să se repare,

mai bun fu domnul că s-a dat pe sine

decât că vinei i-ar fi dat iertare,

și-orice-alte drumuri n-ar fi fost depline

dreptății lui, de nu s-ar fi smerit

divinu-i fiu să moară-ntru rușine.

și-acum, spre-a-ți fi tot dorul împlinit,

mă-ntorc puțin ca să-ți explic și-alt loc,

să-l vezi și tu ca mine lămurit.

Tu zici: Văd aer, și pământ, și foc,

și apă văd, și tot ce-amestec pate

cum toate pier și-al morții sunt un joc,

deși acestea toate-au fost create;

deci, dacă-i adevăr al tău cuvânt,

de moarte-ar fi și ele-asigurate.

De îngeri, frate, și de locul sfânt

pe care stai, poți spune că-s zidite

În toată-a lor totime-așa cum sunt,

ci-acestea patru ce mi-au fost numite

și-orice lucrări ce din stihii constau

dintr-alt izvor creat vă sunt pornite.

Creat-a fost substanța care-o au,

creat-a fost și-a formelor virtute

În stelele ce-n jur ocol le dau.

În plante-s viețile și-n orice brute

prin raza și prin cursul ăstui roi

de roți de-aici, prin potențări, făcute;

dar sufletul direct vi-l suflă-n voi

supremul bun și-i dă spre el plăcere

atât încât îl tot dorește-apoi.

De-aici, cum vezi, și-a voastră înviere

prea lesne-o dovedești, când ne gândim

cum fu creat umanul trup, ce piere,

În prima mam-atunci și-n omul prim.“