— „Fecioară mam-,a fiului tău fată,

umilă și mai sus de-orice făptură,

și-a vecinicului sfat țintă fixată,

tu-nnobilezi a omului natură

atâta,-ncât al dânsei ziditor

n-avu despreț să-și fie-a sa făptură.

În sânul tău s-aprinse-acel amor

a cui căldură-n pace de vecie

ne crește floarea ăstui sfânt popor.

A milei tu ne ești aici făclie

de miez de zi, și-n lumea care moare

speranței ești fântân-a pururi vie.

Ești mare-atât și-atotdispunătoare,

căci, grație vrând un om, și nu prin tine,

e ca și făr’ de-aripi și vrând să zboare;

căci mila ta, ea nu numai că vine

oricând o ceri, ci-adese-n prisosință

chiar nerugat-aleargă ea de sine.

În tine-i milă,-n tine-ngăduință,

evlavie-n tine e, și e, prea-bună,

tot ce-i pe lume bun într-o ființă.

Din cea mai jos a-ntregii lumi lacună,

acest care văzut-a pân-aci

pe câte spirite trei lumi le-adună,

te roag-acum prin grație-a-i dărui

privirii sale-avânt spre-a fi-n putere

la cel din urmă bine-a și-o sui.

Eu, cel ce n-arsei pentru-a mea vedere

nicicând ca pentru-a lui, cu rugi plecate

te rog, cerând a nu le-avea-n scădere,

ca norii prinși de-a lui mortalitate

prin ruga ta să-i spulberi, ca-n lumină

supremul bun de sus să i s-arate.

și te mai rog, că poți ce vrei, regină,

ca dup-asemeni vis tu să-i păzești

iubirea lui mereu de-acum senină.

Veghind, să-i rupi pornirile-omenești,

Beatrice, vezi, și câte-s fericite

Înalță mâni ca ruga să-mi primești!“

Fixînd spre rugător priviri slăvite

și dragi lui Dumnezeu, îmi arătară

ce mult iubește ea rugări smerite;

spre vecinica lumin-apoi cătară

cum nu credeam să poat-un muritor

să caute-n ea cu-așa lumină clară.

și,-aproape-acum de ținta tuturor

dorințelor, așa cum mi se scrise,

am stins văpaia multului meu dor.

Bernard îmi dete semn și blând surâse

să caut în sus, dar însumi eu de mine

eram dispus să fac precum voise,

căci ochii mei, având puteri depline,

adânc s-au scufundat în punctul care

lumină e, etern perfectă-n sine.

Iar, cum văzui apoi și tot mai tare,

de-atare văz nici n-avem noi cuvinte,

nici minte-a-nvinge-atâta-mbelșugare.

Precum când vezi în vis o-ntâmplăminte

și-i porți și treaz impresia avută,

dar de-altceva tu nu-ți aduci aminte,

așa sunt eu acum, că-i dispărută

viziunea mea, ci-n inim-o dulcoare

îmi picură și-acum din ea născută.

Așa zăpada se topește-n soare,

În vânt așa se-mprăștie ce scrie

Sibilla, profețind pe foi ușoare.

Lumină-n veci, ce-ntreci cu-o vecinicie

umanul gând, dă-mi duhului puțin

din cum și cât mi te-arătaseși mie,

dă limbii mele-atâta foc divin

să pot lăsa din gloria-ți fără fine

măcar și-un strop acelora ce vin!

Căci și puțin în minte de-mi revine

și glas în vers oricât de slab să scot,

pricepe-ți-vor mărirea ta mai bine.

De-acea lucoare-a razei vii, socot,

ce-mi dete-n ochi, vrând numai și-o clipită

să-i duci airi, aș fi orbit de tot.

Ci-aminte țin că și mai cu-ndrăznită

privire-o sufeream până ce-avui

unită ei puterea infinită.

O, har prisositor, prin care-avui

curaj ca-n focul razei cei eterne

s-afund privirea până ce mi-o-mplui!

Aci-n adâncu-i am putut discerne,

Într-un volum unite prin iubire,

tot ce răzleț prin univers se cerne,

substanțe, și-accident, și-a lor pornire,

topite-ntr-una și-ntr-atare fel,

că tot ce spui e numai licărire.

În forma-i generală, nodu-acel

etern cred că-l văzui, căci mult mai mare

plăcere simt acum, când spui de el.

Mai mult m-afund o clip-acu-n uitare

decât trei mii de ani drumu-ntreprins

ce-i fu cu Argo lui Neptun mirare.

Așa și sufletu-mi și-ntreg suspins

privea, și-atent și fix, și, totodată,

mereu de-a tot privi tot mai aprins.

Devii astfel de raza-nflăcărată,

Încât spre-a-ntoarce văzul spre-alt aspect

cu neputință-i să consimți vrodată,

căci bunul, cel ce-al vrerii este-obiect,

Întreg e-n ea cuprins și-ntr-însa numa’,

și-afară-i e corupt ce-n ea-i perfect.

Mai scurte vorbe voi avea de-acuma,

spre-a spune numai ce-mi rămase-n minte,

decât un prunc ce-l mai lăptează muma.

Dar nu c-aspectu-acelei raze sfinte

era mai mult ca simplu-n el mereu,

căci el de-a pururi e ce fu nainte,

ci pentru că,-ntărindu-mi văzul meu

privind în ea, unica-i aparență

păru schimbată, căci schimbat fui eu.

și-n clara ei și-adânca-i subzistență

văzui trei cercuri în lumina-i vie,

de trei colori și-aceeași continență;

ca-n dublul curcubeu părea să fie

reflexu-n două; foc al treilea, care,

egal suflând, dintr-ambe ia tărie.

Ce slabă-i vorba pentru-atât de tare

concept! și cât văzui poți să gândești,

puțin ce-a fost din cât era de mare!

Lumină-n veci, ce numa-n tine-ți ești,

și singură te știi, și,-așa știută,

etern știind, surâzi și te iubești!

Rotirea ta, ce-n tine conținută

ca și-un reflex de raze se părea,

puțin de mine-n jur când fu văzută,

păru-n coloarea proprie ce-avea

că-n ea al nostru chip îl zugrăvește,

deci și mai adâncit privii în ea.

Precum un geometru s-adâncește

să măsure un cerc și trudă pune

și n-afl-acel principiu ce-i lipsește,

așa fui eu cu nou-aparițiune:

voiam să văd care-i raportul lor,

cum poate chipu-n cerc să se-mpreune;

dar n-ajungea spre-aceasta propriu-mi zbor,

de n-ar fi fost de-un fulger luminată

puterea mea și-i stinse-avutul dor.

Înaltu-mi vis se rupse-aici deodată;

ci-mi și porni și-al meu și dor și velle,

asemeni roții ce-i egal mișcată,

iubirea care mișcă sori și stele.