Spre cerc din centru, și spre centru vine

din margini apa în rotundul vas,

precum o miști de-afară, ori din sine;

acestea ce le spui mi-au și rămas,

venite-n gând deodată când tăcut-a

și duhul plin de glorie-al lui Tommas,

prin faptu-asemănării, căci făcut-a

la fel și el vorbind, și Beatrice,

căci, după el, ea astfel început-a:

— „Acesta are zor, deși n-o zice,

și nici vorbind, dar nici nu se gândește,

să afle și-alt un adevăr de-aice.

Să-i spui de focul, cel ce vă-nvălește

substanța voastr-aici, va rămânea

etern la voi cum astăzi vă-nflorește,

și, rămânând, să-i spui cum va putea,

când voi veți fi iar trup, la voi rămasul

să nu vă fie-o piedec-a vedea.

„Cum cei ce-n dans rotind își poartă pasul,

când sunt cuprinși de-un spor de veselie,

mai veseli tropotesc și nalță glasul,

așa mi-au arătat la ruga pie

și-acele sfinte hori o sporitoare

plăcere-n dans și-n dulcea melodie.

Acel ce plânge că pe lume moare

spre-a fi cu viață-n cer, el n-a simțit

eterna rouă-n dulcea ei răcoare.

Căci unu, doi și trei, ce-n veci unit

și-n trei și-n doi și-n unul e deodată,

și-așa-ngrădește tot cel ne-ngrădit,

puterea lui de trei ori fu cântată

de toți de-aici, și-așa fu melodia

c-ar fi oricărui bine-o demnă plată.

și-n cea mai strâmtă roată din făclia

cea mai divin-așa de dulce-un grai,

cum poate-avu Gavril cătră Maria,

răspuns a dat: — „Iubirea noastră-n rai,

atâta timp cât ține serbătoarea,

luci-ne-va-mprejur cu-atare strai.

Lucoarea lui urmează-n grad ardoarea,

și-ardoarea văzul ce ne este-aci

atât cât grația ne-a sporit valoarea.

și-al nostru trup, când timpul va veni

În sfântă carne iarăși să se-mbrace,

fiind perfect, cu mult mai drag ne-o fi.

Va crește deci lumina ce ne-o face

din mila sa vestmânt supremul bine,

căci, spre-a-l vedea, prin el suntem dibace,

și văzul deci să crească se cuvine,

să creasc-ardoarea ce din el răsare,

să crească raza ce dintr-însa vine.

Dar, ca și jarul, când el flăcări are,

de-atât de-a lui lucoare-nvinse sunt

Încât distinct el dintre ele-apare,

așa de-a cărnii ce ne-o fi vestmânt

Învins-o fi lucoarea ce-azi ne-mbracă,

de-a cărnii, zic, ce moartă ni-e-n pământ.

ăst spor de foc nu trude-o să ne facă,

căci și-n organe-atât va fi și sporul

spre-a-nvinge tot ce poate să ne placă.“

Părur-atunci toți gata și cu zorul

să strige-„Amin!“, și-un cor și-al doilea cor,

de mortul trup atât-arzându-i dorul,

nu numai pentru ei, ci poate-un dor

de mame,-ori tați, de toți câți îi iubiră

pe când erau și ei din cei ce mor.

și-atunci lucori, egal lucind, veniră

În juru-acestor roți de care-am spus,

așa cum vezi când cerul se reschiră.

și-așa cum, la suirea-ntâiei seri,

pe cer încep noi aștri să-ți apară,

ce-acum îți par aieve,-acum păreri,

așa-mi păru că văd cum licurară

ființe nouă, cari în cerc au cins

pe-aceste două hori pe dinafară.

O, cum veni de iute și de-aprins

veridicu-ți reflex, spirite sfinte,

in ochii mei, că fui de el învins!

Ci-mi sta zâmbind Beatrice-așa nainte

și mândr-așa, c-a mea de-aci vedere

o las cu multe care-mi fug din minte.

Când ochii mei au prins din nou putere

să-i urc, văzui că-s singur și transpus

cu doamna mea spre cerul altei sfere.

Simțeam eu bine că mă urc în sus

din focu-nflăcărat al stelei care

părea că arde roșie de nespus.

Din sufletul întreg și-n limba care

e una-n toți adusei mulțămită

precum cerea și-n har sporita-mi stare.

și nici n-a fost în pieptul meu topită

văpaia jertfei, când convins eu fui

că ea cu drag și bine-a fost primită,

căci între două raze largi văzui

așa de-aprinse roșii flăcărele,

c-am zis: — „Oh, Soare, ce de salbe-ți pui!“

Precum cu stele mari și mici albește

Galaxia-așa, din pol în pol, o cale

ce chiar și pe-nțelepți îi zăpăcește,

așa și-n Marte,-n fundul sferei sale,

un semn formau, cel vrednic de mărire,

ce-mparte-un cerc în patru părți egale.

Aci-mi simt arta-nvinsă de-amintire,

căci astfel fulgera pe cruce Crist

că n-aflu demn nimic de-asemuire;

dar câți iau crucea lor urmând pe Crist

ierta-mi-vor câte las să nu le vază,

căci înșiși văd lucind pe lemn pe Crist.

Din corn în corn, din vârf până la bază,

jucau lumini ce schânteiau sporite

când se-ntâlneau, ori se-ntreceau pe rază;

cum vezi mici părți de corpuri, răsucite

sau drepte-aici, și-a jocului figură

mereu schimbând-o, leneșe-ori grăbite,

și-așa se mișcă-n raza care cură

trecând prin umbra ce și-o face-adese,

prin minte-ori artă, scutec de căldură.

și, cum din harpă și din gigă iese

plăcut tintin de multe corzi, chiar cui

nu-i sunt din cântec vorbele-nțelese,

așa din lămpile ce-aici văzui

ieșea pe cruce-o melodie-atare

c-am stat răpit, deși n-o pricepui.

Simțeam eu clar că-i vrun elogiu mare,

căci „Scoală-te!“ și „’nvinge!“-am prins din cânt

cum prind și-acei ce-aud din întâmplare.

Simțeam de el c-așa de-nvins eu sunt,

că pân-aici nimic n-avu putință

să-mi fie-un lanț mai drag ca legământ.

Prea aspră poate pare-a mea sentință

c-am pus mai jos plăcerea de-ochii ei

cei dulci ce-alin-oricare-a mea dorință;

câți însă știu că stampa vie-a ce-i

frumos etern, pe cât te sui, devine

mai clar și deci, de n-am privit în ei,

mă pot scuza de ce m-acuz pe mine

spre-a mă scuza, și văd c-am spus dreptate;

căci nu-s excluse-aici plăceri divine,

căci ele,-urcând, devin tot mai curate.