Cam șase mii de miluri de-acest mal

e-n miez de zi și umbra lui și-o-nclină

pământul nostru-aproape-orizontal,

când miezul bolții-ncepe să devină

atât de nalt că-ncep să ne dispară

În fundul nostru-a multor ochi lumină,

și-apoi, cum suie, de pe bolta rară

splendida serv-a soarelui ne scoate

o stea de stea până la cea mai clară.

Așa triumful, cel ce joacă-n roate

etern pe lângă punctul ce mă-nvinse

și pare-nchis el, cel ce-nchide toate,

vederii mele-ncet-ncet se stinse;

spre doamna mea din nou deci a privi

și-amorul mult și locul gol mă-mpinse.

Ah, tot ce-am spus de dînsa pân-aci,

de-ar pune-acu-ntr-un singur vers amorul,

de-această dată ca nimic ar fi!

Nu-ntrece-al dînșii farmec numai zborul

oricărei fantazii, ci sigur cred

că-ntreg i-l simte singur creatorul.

Că-n punctu-acesta sunt învins, conced,

cum tema sa-n vrun punct nu-l biruiește

nicicând așa pe-un comic ori traged;

ca soarele pe-un ochi ce tot clipește,

așa surâsu-i cu-amintirea lui

o parte-a minții mele mi-o știrbește.

Din prima zi când fața i-o văzui

În viața mea, și până-aci-n viziune

putere ca s-o cânt mereu avui;

ci-aci poema mea zăgaz își pune,

ca orice-artist dup-opintiri supreme,

să-i cânte-n vers a vrajei ei minune.

și las s-o cânte mai cu glas poeme

decât a mea, din tuba ce se duce

grăbit spre finea asprei mele teme.

Cu vocea și-actul unui zornic duce

mi-a zis: — „Din cel mai mare corp, rotirea

ne-a dus în cerul ce curat străluce

de foc spiritual plin de iubirea

acelui bun ce-l gustă fericiții,

mai dulce-n veci ca orișiunde-airea.

și pe-amîndou-a raiului miliții

vedea-le-vei; pe una-n chipul care

va sta la bara ultimei justiții.“

Cum stinge-un fulger, când deodat-apare,

puterile din văz, încât, orbit,

nu poți vedea nici lucrul cel mai tare,

lumina tare-asemeni m-a-nvălit

și,-așa-nfășat în mantia ce clarul

lucorii-o da, nimic n-am mai zărit.

„Acel amor, ce-n rai răvarsă harul,

pe cei primiți așa vrea să-i salute,

lucorii lui spre-a le-adapta fânarul.’’

Dar n-a ajuns la mine-atât de iute

cuvântu-i scurt, când știre și-avusei

că urc spre cer, mai sus de-a mea virtute;

și-atare-un văz s-aprinse-n ochii mei,

că nu-i pe lume-atât de pură pară

Încât să n-am puteri s-o rabd cu ei.

și ca și-un rîu văzui lumină clară

și-aprinsă de lucori, cu maluri pline

de-o negrăit de dulce primăvară.

și vii scântei roiau fără de fine

din rîu, căzând pe florile din maluri,

ca și tivite-n aur scump rubine.

Ca bete de miros, acele-opaluri

Săreau de-aci-n vârtejul făr’ de pace

și-un foc intra, și-alt foc ieșea din valuri.

„Cumplitul dor ce,-arzând acum, te face

să știi ce vezi în tainica vâltoare,

pe cât de-adânc îl ai, pe-atâta-mi place;

dar n-ai s-astâmperi setea-ți arzătoare

cât timp de-aici din apă n-ai să bei.“

Așa mi-a zis al ochilor mei soare.

și-mi zise-apoi: „și iarbă și scântei,

ce cad și ies din rîu, și mal, și unde,

nu sunt o viață, ci-o vedenie-a ei.

Dar nu că-n sineși lucrul s-ar ascunde,

ci-n tine este-o lipsă care-arată

că nu poți înc-așa de-adânc pătrunde.“

Nicicând, întors spre lapte,-un prunc nu cată

mai plin de zor în gura lui să-l prindă,

trezit din somn mai lung ca de-altădată,

cum eu, spre-a-mi face-acum mai bun-oglindă

din ochi, m-am aplecat spre-al apei fund,

ce curge-așa ca mai mult să ne-aprindă.

și-abia ce-n rîu ajunsei să-mi scufund

al genei vârf, văzui fără de veste

cum el din lung se prefăcu rotund

și-apoi precum un om, mascat când este,

ne-apare-altfel, ca o făptură nouă

când masca de pe-obraz el și-o desveste,

așa scântei și flori făptură nouă

luar-acum, mai mândră, și văzui

deodat’ în cer oștirile-amândouă.

Splendori a Celui-Sfânt, prin cari văzui

triumful nalt al regnului verace,

să-mi dați puteri s-arat cum vă văzui!

E-n cer lumină ce vizibil face

pe-al lumii domn oricui e creatură

ce-n singur el, văzându-l, află pace.

Se-ntinde roată-n cer a ei figură

imens-atât, c-a ei circumferință

lui Feb i-ar fi prea largă-ncingătură.

Din raze-și face-ntreaga ei ființă,

și-n primul cer reflect-a sa lumină

din care-și ia și viață și putință.

și,-așa cum, oglindindu-se-o colină

cu poala-n lac, să vadă, parcă,-i pasă

ce mândră-i ea de flori și ierburi plină,

așa-mprejuru-acelui foc își lasă

privirea-n el, din mii de tronuri pus

poporu-ntors de-aici la el acasă.

și, dacă-n gradul cel mai jos e pus

atâta foc, ce mare-o fi lucirea

acestei roze-n cele de mai sus!

Dar nici în larg nu mi-am pierdut privirea

și nici în lung, ci-am prins pe-ntreaga carte

și cât și cum împarte fericirea.

N-adaoge-aproape-aici, nu ia departe,

căci, unde-i rege-adreptul Dumnezeu,

fireștile puteri sunt legi deșarte.

Apoi spre-al rozei centru aureu

ce,-ntins treptat, exal-odoruri sfinte

acelui soare ce e-n mai mereu,

ca și pe-acei ce fac, dar li-e aminte

să-ntrebe, doamna mea m-a dus: „Privește

ce mare-i stolul albelor vestminte!

Cetatea noastră vezi cum se mărește,

și-aceste tronuri cât ne sunt de pline,

așa c-aici puțin popor lipsește.

Pe marele-acel tron, fixat de tine,

și-având coroana de pe-acum, va sta,

nainte-a fi părtaș tu ăstei cine,

Enric, augustul duh ce va-ncerca

să-ndrepte-a țării voastre jale lungă,

dar n-o fi ea dispus-a se-ndrepta;

căci oarba poft-așa vă are-n pungă,

Încât sunteți ca și copilul care

de foame-i mort, și doica și-o alungă.

Prefect va fi-n divinul for atare

pe-atunci, că-n tain-ori și fățiș mereu

n-o vrea cu el să meargă pe-o cărare.

Dar mult de Dumnezeu n-o fi răbdat

În sfântu-i tron și-l va trânti grămadă

la Simon magu,-n focul meritat,

ca de-alde-Alagna mult mai jos să cadă.“