„Pe Tatăl, Fiul și pe Duhul Sfânt“

cânta tot paradisu-ntru mărire,

așa că mă-mbăta suavul cânt.

Iar ce vedeam părea că-i o zâmbire

a-ntregii lumi, fiindc-a mea beție

mi-a-ntrat și prin auz și prin privire.

O, dulce-a dulcii lumi împărăție,

o, viață plină de amor și pace,

o, făr’ de griji vegheată bogăție !

și-au stat acele patru lămpi vivace

În fața mea, iar cea ce-ntâi veni

văzui cum tot mai de lucori se face,

și-așa era cum cred c-ar deveni

și Jupiter de-ar fi, și el și Marte,

vulturi în cer și cu-alte pene-ar fi.

Prevăzul cel divin, ce-aici împarte

și timp și-oficii, i-a silit să tacă

pe toți din sfântul cor și-n orice parte.

și-un glas vorbi: — „Să nu te mire dacă

mă schimb așa, că-n toți, pe cât timp eu

voi spune-aici, schimbare-o să se facă.

Acel ce-n lume-uzurpă locul meu,

al meu al meu, că e vacant oficiu

În fața fiului lui Dumnezeu,

făcu din cimiteriul meu ospiciu

de sânge și putori, cari pentru-acel

pervers zvirlit de-aici sunt un deliciu.“

Văzui tot ceru-atunci luând la fel

coloarea cea ce Feb o zugrăvește

În zori și-amurg pe norii-opuși cu el.

și, cum femeia demnă ce-și păzește

vegheat virtutea, chiar numai când ea

aude-ale-altei greșuri, se-ngrozește,

așa s-a-ngălbenit și doamna mea

și-așa s-a-ntunecat și ceru,-mi pare,

pe când supremul domn ne pătimea.

Apoi din nou purcese-o cuvântare,

având o voce-atâta de schimbată

cum chipul lui nu-i fu schimbat mai tare:

„N-a fost mireasa lui Hristos păstrată

printr-al meu sânge și-a lui Clet și Linul,

spre-a fi la-ngrămădiri de-averi uzată;

ci Sixt și Piu, Calist și-Urban suspinul

din urmă-l înecară-n sânge-al lor,

ăst cer spre-a-l dobândi mai cu deplinul.

N-a fost al nostru gând ca pe popor

să-l ție-acei ce-n scaun ne urmară

pe-o parte-n dreapta, pe-alta-n stânga lor;

nici cheile, cari mie mi se dară,

s-ajung-un semn pe steaguri ce stârpesc

pe-acei ce drepți creștini se botezară;

nici eu figură de sigil prostesc

pe bule pline de minciuni vândute,

de cari mă rușinez și mă-ngrozesc.

Pășunile sunt toate-acum umplute

de lupi rapaci în haină ciobănească;

mânie sfântă, cum nu cazi mai iute!

Să bea al nostru sânge-o să pornească

gasconi și basci; oh, bunule-nceput,

ce trist sfârșit ți-e scris să te-njoseasoă!

Ci nalt prevăzul, cel ce-a susținut

prin Scipio gloria Romei, va răspunde

curând, cred eu, cu ajutorul vrut.

Iar tu, acel ce iar vei merge de-unde

veniși în lut, acestea să le spui,

și ce n-ascund nici eu, nici tu n-ascunde.“

Cum fulguie văzduhul nostru-ai cui

vapori îngheață sus, când Căpriorul

atinge soarele cu cornul lui,

așa-n eter ningea frumos tot norul

de fulgi triumfători, suind, acei

ce-au fost cu noi nainte-a-ncepe zborul.

și,-urmând suirea lor cu ochii mei,

i-am tot urmat până la mediu-n care

a pus un văl distanța peste ei.

Ci-mi zise doamna mea, văzând că-n zare

mereu privesc tot numai spre nălțime:

— „Privește-n jos și-ți vezi a ta cărare! “

Din clipa deci a reprivirii prime

făcui întregul arc care separă

o margine de miezu-ntâiei clime.

Vedeam dincoace pe-unde-avu povară

iubită Zeus, dincolo-n zări deșarte

la Gade-a lui Ulise cale-amară.

și-aș fi putut să văd mai multă parte

dintr-ăst pământ, dar soarele stetea

mai mult decât c-un semn, sub noi, departe.

Ci-a pururi îndrăgită mintea mea

de-a mea stăpână n-arse niciodată

de-atâta dor ca să privesc la ea.

Oricâte firea și-arta noastră cată

momeli de-a prinde mintea, prin vedere,

În carnea vie ca și-n cea pictată,

nimic nu sunt pe lâng-acea plăcere

divin-acum, ce-ntreg m-a luminat

privindu-i fața ce zâmbea-n tăcere.

Puterea deci ce ochii ei mi-au dat

m-a smuls din mândrul cuib ce-al Ledei fuse

și-n cel mai iute cer m-a ridicat.

Dar părțile-i extrem de iuți și suse

atât e de-uniform, încât e greu

să spui în care parte-a lui mă puse.

Dar ea-ncepu, văzându-mi dorul meu,

și-așa zâmbea, că-n zâmbetele-i pline

părea că râde însuși Dumnezeu:

— „Ființa lumii care centru-l ține

etern pe loc, dar totu-n jur mișcându-l,

de-aici începe ca din dată fine.

ăst cer nu-i nicăieri decât la gândul

lui Dumnezeu, din care-amor s-aprinde

spre-a-i da mișcări și curs spre-a fi plouându-l.

Lumina și iubirea-n cerc îl prinde,

cum el pe toate, dar cuprinsul lui

îl știe singur cel care-l cuprinde.

Mișcarea-i prin nimic distinctă nu-i,

ci toate-a lor cu-a sa-și măsoară pasul,

precum pe cinci și doi în zece-i pui.

Cum are timpul rădăcini în vasul

de-aici, și-ntr-altul foile-i altunde,

ți-e clar acum ca dată cu compasul.

Ah, pofta, ea cum poate să-l scufunde

pe om în ea, și-s toți fără putere

să scoaț-afară capul de supt unde!

Dă bune flori, ce-i drept, umana vrere,

dar multe ploi ce varsă ne-ncetat

din prune dulci le face-urlupi de fiere.

Găsești credință azi și gând curat

de-abia la prunci, dar ambele-mpreună

se pierd când nici mustață nu le-a dat.

Cât timp mai bâlbâiește-un prunc, ajună,

cu limba-ntreagă stă numai să-ndoape

orice mâncare-n orișicare lună;

ca mic copil ascultă, stă aproape

de mama lui, dar, clar când el vorbește,

el nu hrănește-alt dor decât s-o-ngroape.

și pielea, albă-ntâi, i se negrește

tot astfel mândrei fiice-a celui care

ne vine-n zori și-n murg ne părăsește.

Gândește-acum, spre-a nu-ți mai fi mirare,

că neamul vostru deviaz-așa,

fiindcă el cârmaci pe nimeni n-are.

Ci-ntreg ghenaru-n martie nu va-ntra

pentru sutimea cea nesocotită,

și-aceste roți de sus vor răsuna

așa că soarta cea de mult dorită

va-ntoarce-a navei pupă-n locul prorii,

și drept pluti-va flota cârmuită

și fruct-adevărat urma-va florii.“