Onesta vrere-n care ni s-arată

acel amor ce-n veci spre bine tinde,

cum pofta face-n vrerea necurată,

odihnă-n dulcea lir-a pus tutinde,

făcând să tac-acele corzi pe care

divina dreaptă după plac le-ntinde.

Cum pot să nege-o just-a ta rugare

acești de-aici, când ei, spre-a-mi da putință

să vreau să-i rog, tăcură-ntr-o suflare?

E justă-n infinit o suferință

s-o aib-acei ce fug de-atare bine

iubind ce n-are vecinică ființă.

Precum în pacea unei seri senine,

subit, un meteor ce-și scurge focul

iți mișcă ochii pacinici după sine

și-ți pare-a fi o stea ce-și mută locul,

atât că-n partea de-unde se desparte

nu piere nici o stea și-i scurt și jocul,

așa din cornul dinspre-a dreptei parte

a curs în jos la baza crucii-un astru

din mândra grup-a lămpilor din Marte;

dar gemă nu s-a dezlipit de nastru,

ci-a curs pieziș pe rază, ca și viul

și blândul foc ce-urmează-n alabastru:

așa ca umbr-a curs Anhise piul,

când își văzu de e să credem muza

suprem-a noastră prin Elisiu fiul.

— „O, sanguis meus, o, superinfusa

gratia Dei, sicut tibi, cui

bis iinquam coeli janua reclusa?“

Mă-ntoarsei, când vorbi, spre focul lui,

spre doamn-apoi țintii a mea privire;

și-aici și-acolo beat de-uimire fui,

c-avea privirea-ncinsă de-o zâmbire,

Încât credeam că, până-n fund, a mea

s-afundă-n rai cu-ntreaga fericire.

și, drag și-a-l auzi ca și-al vedea,

adause duhul celor cuvântate,

dar ne-nțeles, așa de-adânc vorbea;

dar nu-ntr-adins, ci din necesitate

s-ascunse mie-așa, căci cele spuse

Întrec a minții-oricare facultate.

Când arcul dragostei fierbinți îi fuse

așa de-ntins, că vorbele lui grele

la pragul minții omenești le-aduse,

acestea-ntâi le-am înțeles din ele:

— „Binevorbit să fii tu trei în unul

c-așa de bun te-arăți seminței mele!“

și zise apoi: „și drag și lung ajunul

ce-avui, cetind suprema carte-n care

etern e albul alb și brun e brunul,

mi-l stâmperi tu-ntr-aceast-a mea-mbrăcare

din care-acu vorbesc, drept grație ei,

ce-ți dete-aripi spre-așa de sus zburare.

Gândirea ta, crezi tu, că-n ochii mei

din primul gând o am, precum, cui știe,

din unul iese-oricare număr vrei;

deci nu mă-ntrebi nici cine sunt, nici ție

de ce-ți par eu, din tot acest alai

de spirite, mai plin de veselie.

E drept ce crezi, că marii-ori micii-n rai

cetesc oglinda-n care-a ta gândire

ei clar o văd, pe când tu nici n-o ai.

Dar, ca s-alini mai bine-acea iubire

În care-adânc veghează însetata

de-un dulce dor, eterna mea privire,

rostește-ți liber și-ndrăzneț curata

dorința ta prin clare vorbe spuse,

la cari eu am de-acurn răspunsul gata.

Privii spre doamnă, ci, zâmbind, ea-mi spuse,

nainte-a fi vorbit, că-mi dă-nvoirea

ce vrerii mele-un spor de-aripi îi puse.

— „Pe loc ce v-apăru,-ncepui vorbirea,

egalul prim, și-n voi e,-n fiecine,

egal-apoi știința și iubirea,

căci ele,-n cel de-unde și foc vă vine

ca și lumin-,atâta-s de egale

că-i imperfect orice-alt egal, vezi bine.

Ci bietele puteri și vreri mortale,

din cauza care-aici vi-e clar

diverse-aripi au pentru zbor pe cale,

iar eu ca om am inima-ncărcată

de-acest defect, deci pot numai cu ea

să-ți dau răspuns salutului de tată.

Te rog, topaze viu, ce-ntr-astă stea

ornezi a dânsei prețioas-ornare,

s-astâmperi cu-al tău nume setea mea.“

— „Răsade-al meu, ce-mi fuși o desfătare

a te-aștepta, tulpina ta eu fui.“

Așa-ntroduse dulcea-i cuvântare.

„Pe-al cărui nume neamul tău ți-l spui,

de-o sută de-ani pe deal e și el unul

ce-i dă ocol pe-ntâiul balț al lui,

și-i fiu al meu, iar ție-ți fu străbunul;

și-ai fi dator ca-n lunga-i suferință

să-i faci mai scurt prin bune fapte-ajunul.

Florența-n vechea ei circumferință,

În care și-astăzi none bat și trele,

trăia onest, și-n cumpăt și-n priință.

N-aveam pe-atunci cununi și lanțugele,

și nici femei cu brâu și-ncălțăminte

mai dragi de-a fi văzute decât ele;

nici nu-ngrozea fetița pe-un părinte

din fașe chiar, căci zestrea și-alte toate

țineau măsura strâns la ce-i cuminte;

nici case goale de copii, nepoate,

nici nu ne-a fost sosit Sardanapalul

spre-a da dovadă prin odăi ce poate.

și nu era-ntrecut nici Montemalul

de-al vostru-Ucellatoio,-urcarea cui

grăbită-i fu cum are-a-i fi prăvalul.

Încins pe Bellincione io-l văzui

cu piei și os, și nesulemenită

venind de la oglindă doamna lui.

Pe Vecchio-l știu purtând cojoc de piele

și pe Nerli așa i-am apucat,

și-a lor femei cu fus și cu andrele.

Ferice lor, căci toate-asigurat

mormânt aveau, și nu dormea pustie,

de-al Francei drag, nici una-n golu-i pat.

Veghea la leagăn tânăra soție

și dezmerda-ngânând în limba ceea

ce-o au părinții-o primă bucurie.

Torcând pe fus dincoa’ fuior femeia,

vrun basm spunea-ntre casnicii-adunați

de Fiesole, de Rom-,ori de Enea.

Ca Cianghella neveste sau bărbați

ca Saltarello ne-ar fi fost minune

cum azi vi-ar fi Corniglii-ori Cincinnați.

Într-astfel de-odihnită-n lucruri bune

și dulce viață și-ntr-așa curată

cetate-onestă vru deci a mă pune

Maria, cea-n supremul vai chemată,

și-n vechiul vostru baptisteriu eu

creștin și Cacciaguida fui deodată.

Moronte-mi fuse frate și-Eliseu;

nevasta mi-o luai de lângă Pad

și-al ei connume l-ați purtat mereu.

Urmai apoi în taberi pe Conrad,

acel ce-onoare-mi dete-n rang deplină:

prin fapte mândre-atât urcai în grad.

Subt el am combătut legea haină

al cărei neam nu vrea să mai respecte

domeniul vostru, dintr-a papei vină.

și-aici fui scos de orbii-acelei secte

din lumea-nșelătoare, care face

prin dragul ei atâtea vieți infecte;

și-astfel martir venii într-astă pace.“