În față-mi stete-acum cu-aripi întinse

frumosul chip ce dă fericea stare

atâtor duhuri strâns în el cuprinse.

Părea tot insu-a fi rubin în care

ardea din soare-o raz-așa de vie,

că-n ochii mei stârnea străfulgerare.

Dar câte-acum mi-e dat a le descrie

nici limbă n-a mai spus, n-a scris condeiul,

nici n-a mai conceput vro fantazie;

căci „eu“ văzui și-am auzit rostreiul

vorbind, și „eu“ și-„al meu“ era zicând,

ci „noi“ era și-„al nostru“-n glas temeiul.

și-a zis: — „Fiindc-am fost și drept și blând,

urcat eu fui aci-ntr-atâta slavă

ce-n veci n-o poți ajunge numai vrând.

Lăsai în lume fapte de ispravă

și-atari, că răii le slăvesc din gură,

ci-a face-așa ca noi le pare-otravă.“

Precum se simte-o singură căldură

din mulți cărbuni, așa din multe-amoruri

un singur glas scotea și-acea figură.

Iar eu: — „O, voi, a vecinicelor coruri

eterne flori, am zis, cari singur unul

miros îmi dați din toate-a voastre-odoruri

suflând, vă rog sa-mi potoliți ajunul

cumplitei foame, care nu mi-o-mpacă

În lume-un nutriment, de mult, nici unul.

Eu bine știu că-ntr-alte ceruri, dacă

din ele-și face-oglindă Dumnezeu,

cu văl el nici pe-al vostru nu-l îmbracă.

Voi știți ce-atent și cât de gata-s eu

s-ascult, voi știți și dubiul ce-mi fusese

de-atâta timp un vechi ajun al meu.“

Precum un șoim, când de subt pânză iese,

clătind din cap s-arat-a fi dispus

și bate din aripi cu ciocul drese,

așa văzui eu chipul cel compus

din laude-a divinei vreri cântate

cum știu ei singuri cei ferici de sus.

—„Acel care-a-nvârtit compasul, frate,

pe-a lumii margini și din sine-a scos

atâtea-n ea, și-ascunse și-observate,

el nu putu să-mprime-atâta-n jos

virtute-ntregii lumi, ca să nu-și vadă

rămas cuvântu-n nesfârșit prisos.

și-aici trufașul prim îl ai dovadă:

nevrând, el, culme-a orice creatură,

s-aștepte har, cumplit avu să cadă;

deci vezi căci orice minimă natură

mai jos e vas prea strâmt acelui bine

ce, nesfârșit, și-e-n sine-a sa măsură.

Privirea noastră deci, ce nu-i în sine

decât un licur slab al minții-acei

de care-s toate-n lumea toată pline,

nu poate-atât de tare-a fi cât vrei,

spre-a nu vedea-n mai multă depărtare

decât e-ntr-adevăr principiul ei.

Deprinși ai voștri ochi cu-a voastră zare

În vecinica justiție-atât pătrund

cât pot de-adânc pătrunde ochii-n mare,

căci ei, la mal de văd al mării fund,

nu-l văd la largul unde-adânc e plinul,

și totuși e, dar apele-l ascund.

Lumină nu-i, când nu-i din ea seninul

cel vecinie clar; altfel e numai nori

și-o umbr-a cărnii sau aori veninul.

ți-am rupt de-ajuns acele-nvălitori

ce-ascund astfel dreptatea-ncât, firește,

de-al dânsei rost tu te-ndoiai aori,

Încât ziceai: Născut la Ind trăiește ,

un om, și-acolo nimeni lui nu-i spune

de Crist c-a fost, nu-i scrie, nu-i cetește,

dar are juste vreri și fapte bune,

pe cât umana minte ne concede,

și-n trai și-n vorbe-i plin de-nțelepciune;

deci cum e dreapt-osânda ce i-o dete

că n-a fost botezat în legea vie

și-n ce-i stă vina lui, dacă nu crede?

Tu cine ești să-mi stai în scaun mie,

la mii de mile vrând a judeca

cu ochi ce văd de-o palmă-n miopie?

Câți vreau suptile-argumentări a da,

de n-ați avea scripturile divine,

cumplit de multe-ar ști ei dubita.

O, duhuri tâmpe-n lutul ce vă ține!

Suprema vrere, bună-n sineși, nu-i

nicicând altfel, căci ea-i supremul bine

și-atât e just cât e-n măsura lui:

nimic ce-i bun creat nu-l ispitește,

dar el e cauza, radiind, oricui.“

Așa cum barza peste-un cuib plutește

când puiul e sătul și,-urmând plutirea,

sătulul pui din cuib la ea privește,

așa nălțai și eu spre el privirea

și-alesul chip așa, cu-aripi mișcate

de sfinte duhuri, își făcu rotirea

deasupra mea, cântând: — „Celea cântate

de mine-ți sunt atât de necuprinse,

ca și de oameni vecinica dreptate“.

și-n semnul care-a Romei vaz-o-ntinse

mai stând, când s-odihni fericea grupă

de lămpi ce sunt de Duhul Sfânt aprinse,

din nou: „Nu s-a urcat într-astă trupă

nicicând un om ce n-a crezut în Crist,

nici pân-a fi țintit în lemn, nici după.

Dar iată mulți ce strigă: Crist, oh, Crist!

i-or fi mult mai străini la judecată

decât acei ce n-au știut pe Crist.

Pe-atari i-or condamna arabii-odată,

când două cete vor forma colegii,

săracă una, și-alta-n veci bogată.

și cum vă va numi mongolul regii,

când vor vedea deschisă cartea-n care

le-a scris Cel-Sfânt toți munții făr’delegii?

Vedea-se-va-ntre câte-Albert le are și-acea

ce dă-ngrozită grabă penei,

prin care-al Pragei regn pustiu azi pare.

Vedea-se-va ce-amar pe malul Senei

aduce-acum falsificând monete

cel dat de-un porc mistreț ca dar Ghehenei.

Vedea-se-va trufia ce-ncumete

pe brit și scot spre-atâta nebunie

că nu se sufăr stând lâng-un părete.

și iar desfrîul vieții-n trândăvie

a regelui ispan și cel boem

ce nici nu vrea virtuți, nici nu le știe.

și iar, la șchiopul din Ierusalem,

virtuțile-i c-un singur I descrise,

și multele contrarii-a lor cu M.

și iar ce lacom și ce laș păzise

avarul rege insula de foc,

În care-n ani târzii muri Anhise;

și, clar spre-a-l arăta cumplit escroc,

scrisoarea fi-va-n litere scurtate,

cari mult vor spune-n puțintelul loc.

și-oricine va vedea pe-un unchi și-un frate

cum fac de râs, lucrând ca precupeții,

un neam așa de bun și două state.

și voi, norveg și portugal, procleții,

veți fi-nsemnați, și sârbul ce văzu

chiorâș tiparul banilor Veneții.

Ferice, de-i scăpa de-amar de-acu,

Ungaria! și,-a munților cunună

de-ți e, Navarra, scut, ferice tu!

și creadă-mi toți că vai și plâns arvună

Nicosia dă și Famagost-acestii

urgii, de-acum, prin bestia lor nebună

ce merge-n rând frățește cu-alte bestii.“