Când cel ce luminează-ntreaga lume

scoboar-astfel pe-al nostru cer, că-ndată

și-ncepe ziua-ncet să se consume,

de mulții ochi în cari tot el s-arată

se umple bolta cea ce mai nainte

n-a fost decât de dânsul luminată.

Acest tablou ceresc mi-a dat prin minte

când semnul lumii și-al puterii ei

a pus tăcere-n rostrul gurii sfinte,

căci, mult mai mult lucind acum acei

de-a pururi vii, un cor au prins să facă,

dar stins și-uitat mi-e ce cântară ei.

O, dulce-amor ce-n zâmbete se-mbracă,

ce-aprins păreai aci-ntre-aceste zboruri

ce-au singur dorul Celui-Sfânt să-i placă!

Iar, când acele dragi și dulci odoruri,

de care-a șasea faclă se-mpurpură,

au pus tăcere-n sfintele lor coruri,

păru c-aud o vale cum murmură,

din stâci în stâci, căzând cu apa clară,

vădind prisosul culmei de-unde cură.

și, cum la gât un sunet de ghitară

ia forma sa, și-n gură de cimpoi

cum sună vântul cel pătruns de-afară,

așa, și fără de zăbav-apoi,

și-acel al paserii murmur suise

pe gât în sus, părând c-ar fi urloi,

și voce-a devenit, și-apoi deschise

cuvinte-a scos, așa cum doritoare

le-ai vrut tu, inimă-mi, în care-s scrise.

— „Acel organ al meu ce vede soare

și-l rabdă, a zis, în vulturii ce mor,

privește-mi-l cu-atenție stătătoare,

căci, dintre câți mă fac cu focul lor,

acei ce-n cap fac ochiul meu sunt regii

ce-s culme-acestor grade-a tuturor.

Acel ce-i centru-acestei forme-a-ntregii

e-al spiritului sfânt poetul, care

din loc în loc purtat-a arca legii;

el știe-acum ce merit cântu-i are

și cât de mult îi făptui dojana,

din plata lui ce-i fu egal de mare.

Din cinci acei ce-alcătuiesc sprânceana,

cel mai aproape de-al meu cioc făcuse

să nu-și mai plângă pe-al ei fiu vădana;

el știe-acum ce-amar lui i s-aduse

că n-a urmat pe Crist, prin cunoștința

și-a dulcii vieți de-aici și-a cei opuse.

Acel ce-urmează apoi circumferința,

cum mergi pe arc în sus, putu s-amâne

sfârșitul său, căci dreaptă-i fu căința

el știe-acum ce neclintit rămâne

În veci verdictul, chiar când dreapta rugă

acolo, jos pe-un azi îl schimbă-n mâne.

Iar celălalt, și-al meu și-al legii slugă,

cu bune gânduri, dar cu rea urmare,

trecu la greci, de papa viind să fugă;

el știe-acum că răul ce răsare

din bunu-i fapt nu-i stric-aici nimic,

ci-n lume-aduse-așa de rea stricare.

Urmeaz-apoi pe-al arcului colnic

Guiglielm’, cel plâns de țara ce-azi jălește

că-i Carol încă viu, cu Frederic;

el știe-acum ce mult Cel-Sfânt iubește

pe-un rege drept, iar ast-o și arată

lucrarea sa ce-n foc îl învălește.

și cine-ar crede-n lumea cea stricată

c-ar fi a cincea facl-aci-n rotundul

acestei sfere, de Rifeu purtată?

El știe-acum atâtea ce-n afundul

eternei legi nu vede lumea vie,

deși privirea-i tot n-ajunge fundul.“

Precum, zburând pe sus, o ciocârlie

ea cântă-ntâi și tace-apoi din cânt

cu saț din cea din urmă melodie,

așa-mi păru acum și chipul sfânt

al vecinicei plăceri, a cărei vrere

le face toate-a fi așa cum sunt.

Deși-ndoiala mea ieșea-n vedere

ca și-o coloare-n sticla care-o-mbracă,

nu-mi dete timp s-aștept însă-n tăcere,

ci-am și strigat: — „Dar astea cum se-mpacă?“

de-a ei greime cu putere-mpins,

iar ele-au prins mai vii lucori să facă.

Apoi, cu ochiul mult mai tare-aprins,

fericele-acel semn așa-mi răspunse

spre-a nu mai sta-n uimirea ce m-a prins:

— „Tu crezi aceste lucruri nepătrunse

căci eu le spui, dar nu vezi cum adică,

Încât, deși le crezi, îți sunt ascunse.

Ești ca și-un om. ce știe cum să zică

pe nume-unui obiect, ci-n quiditate

nu-i poate-ntra când nimeni nu-i explică.

Coelorum regnum violență pate

prin cald amor și vrerea cui sperează,

cari vrerea cea divin-o pot abate;

dar nu cum om pe om îl asuprește,

ci-nvinge-așa că rabd-a fi victimă

și,-nvins apoi, prin milă biruiește.

Ești prins de-uimire-acum de viața primă

și-a cincea tu, nu poți pricepe dritul

că ele-ornează-această stea sublimă.

Dar nu păgân, cum crezi, le-a fost sfârșitul,

ci drepți creștini credinț-aveau curată

În Crist ce va sosi, și-n Crist sositul.

Din iad, de unde-o vrere niciodată

nu vrea ce-i just, și-a scos a sa ființă

Traian, și-aceasta-i fu speranței plată,

speranței vii ce-ntreaga ei putință

o puse-n rugi la cer, spre-a-l deștepta

și-așa din nou s-agite-a lui voință.

Slăvitul duh ce-uimi gândirea ta

pe-un scurt răstimp se-ntoarse-n carne vie,

crezând în cel în stare-a-l ajuta;

și,-adânc crezând, ardea cu-așa tărie

iubirea lui, încât, la moartea nouă,

el demn a fost în hor-aici să vie.

Alt duh, prin mila ce ne curge nouă

de-atât de sus, încât nici o zidire

n-ajunse norii de-unde ea ne plouă,

își puse-n drept întreaga lui iubire,

de-aceea tatăl vru gradat să-i verse

lumina-n ochi, de Crist și mântuire;

de-aceea și crezu și nici nu merse

pe-un drum c-un păgânism de-ordură plin

și-a dat dojeni popoarelor perverse.

Botez i-au fost trei doamne care vin

cu sfântul car, de-a dreapta, c-o miime

de ani mainte-a fi botez creștin.

O, tu, predestinare,-n ce-adâncime

izvoru-l ai, -departe de-ochii cui

nu vede-ntreaga taină cauzei prime!

Voi, oameni, deci, nu faceți nimănui

județ, căci noi, ce-n domnu-avem vedere,

și tot nu știm pe toți aleșii lui;

dar dulce ni-e acest fel de scădere,

căci bunul ei sporește-al nostru bine,

Încât ce domnul vrea ni-e proprie vrere.“

Așa deci semnul vrerii cei divine,

voind miopu-mi văz mai clar a-l face,

mi-a-ntins paharul dulcii medicine.

și, cum urmează pe-un solist dibace

un bun celist cu-a strunelor vibrare

și cântu-așa cu mult mai mult ne place,

așa, îmi amintesc, că-n timpu-n care

vorbea, acele două flăcări sfinte,

precum concordă ochii-ntr-o mișcare,

mișcau al lor focșor după cuvinte.