În fiul său privind cu-acea iubire

ce și-unul și-altu-a pururi o stârnește,

puterea primă cea făr’ de rostire

tot ce prin ochi și minte ne rotește

crea cu-atâta curs, că nu cutează

să nu-l admire-acel care-l privește.

Cu mine-n sus tu ochii-i îndreptează,

creștine,-acum spre cer, s-aflăm o parte

În care-un cerc cu-alt cerc se-ncrucișează;

și-admir-acolo rostul sfintei arte

a maistrului ce-n ea găsi plăcere,

așa că-n veci el ochii nu-i desparte.

și vezi de-aici piezișa lui cădere

de-a lungul său planete cum le mută

spre-a fi de ajutor oricui li-l cere.

Iar calea lor de n-ar fi abătută,

putere multă-n cer ar fi prisos

și-orice putere jos ca și pierdută.

De-ar fi, puțin ori mult, deci clinu-i scos

din dreptu-i drum, smintit ar fi, vezi bine,

al lumii curs întreg, și sus și jos.

Tu stai acum pe banca ta, creștine,

gustând în gând din primul prânz, de vrei

voios mult timp să nu simți trudă-n tine.

ți-am pus pe masă și tu poți să iei,

căci grija mie-ntreagă mi-o conjură

materia mea ce rob mă face-al ei.

Supremul serv în vecinica natură,

ce-mprimă lumii-a cerului virtute

și-a sa lumină-i vremilor măsură

cu punctele ce le făcui știute

mai sus unit, rotea-n spiralele prin care,

ieșind, se-ntoarce zi de zi mai iute.

Iar eu eram cu el; ci-a mea urcare

eu n-o simții, precum de-un gând al lui

nu știe-un om nimic cât timp nu-l are.

Beatrice e din cauza cărei sui

atât de iute pe-a virtuții scară,

că-n actul său de timp nevoie nu-i.

Ce-aprinși aceștia trebuiau să pară

ce-ntr-astă stea sunt drepții ei erezi,

nu prin colori, ci prin lumina clară!

De-aș pune minte și-artă și dovezi

de duh oricât, eu nu ți-i pot descrie,

dar poți și crede și-a dori să-i vezi.

Spre-atât de sus de n-avem fantazie

de-ajuns, să nu te miri că nu-i putință

ce-i peste soare-umanul ochi să știe.

Atare-i deci a patra locuință

a tatălui ce-o satur-arătând

cum ia din el și fiu și duh ființă.

Iar doamna mea: — „Dă grație-acum, zicând,

dă soarelui cel nevăzut, el, care

În ăst văzut te-aduse binevrând.“

N-a fost dispus vrun suflet spre mai mare

evlavie,-ori mai plecat spre Dumnezeu,

din cât putu cu-ntreaga sa-ncordare,

precum am fost la vorba doamnei eu,

și-atât de-adâncă-n el iubirea-mi fuse

că doamna mi-a perit din gândul meu.

Dar ea zâmbi cu drag, căci îi plăcuse

uitarea mea, iar dulcii ochi zâmbind

spre multe-obiecte-unita minte-mi duse.

și multe vii splendori văzui venind

și,-un centru-având în noi, formau cunună,

mai dulci în glas decât în chip lucind;

așa vedem încins-a nopții lună

adeseori când zările-aburoase

păstreaz-un cerc ce-l face-a ei cunună.

O, multe-s geme-atâta de frumoase

și scumpe curtea, de-unde vin, le are,

Încât din țara lor nu pot fi scoase!

Iar cântu-acestor facle-a fost atare

c-așteapt-un mut, spre-a-i fi de-acolo

solul, acel ce-aripi să zboare-acolo n-are.

și-așa cântând și-n jurul nostru-ocolul

făcându-l triplu, sorii-acei de foc,

asemeni stelelor ce-aproape-au polul,

păreau femei cari nu spre-a sta pe loc,

ci-n dans o clip-atenția le-oprește

spre-a prinde noul tact al altui joc.

și-un duh simții din roată că-mi vorbește:

—„Când raza grației, de-unde-n veci s-aprinde

amorul viu ce-arzând prin sineși crește,

multiplu-n tine-atât de mult se-ntinde,

Încât te urcă-n sus pe scări pe care

făr-a se-ntoarce nimeni nu descinde,

acel ce-ar vrea să-ți nege-n setea-ți mare

paharul său de vin, el liber nu e

cum nu-i nici rîul ce nu curge-n mare.

Ce flori ornează, vrei să ți se spuie,

al nostru cer privit cu-namorate

priviri de doamna ce spre cer te suie.

Eu fui un miel al turmei lăudate

ce-o duce Dominic pe-un drum senin

ce-ngrașă mult pe-acel ce nu s-abate.

Acest ce-n dreapta mea mi-e mai vecin

maestru-mi fu și soț, și Mare-i zice,

și-Albert a fost; eu Toma sunt, d’Aquin.

De vrei ca să-i cunoști pe toți de-aice,

mergând îi voi numi, iar tu urmează

cu ochii-n jur cununa-ne ferice.

Grațian a treia faclă ne-o ornează,

acel ce-n drepturi ne-a făcut ușoară

cărarea,-ncât tot raiul jubilează.

În corul nostru-a patra făclioară

fu Petru, cel ce și-a jertfit voios

ca văduva, pe-altar, a sa comoară.

Al cincilea-ntre noi, cel mai frumos,

răspir-atât amor, că toți au sete

s-audă știri de el în lume jos.

În el e naltul duh cui i se dete

atâta minte că, de-i sfânt ce-i sfânt,

n-a fost alt om știind mai mari secrete.

Apoi vezi facla cea de pe pământ;

om viu fiind, văzu-n adânc divina

natură-n primi și-a lor așezământ.

Într-alt un foc mai mic ne e lumina

și-al vremilor creștine-i advocat,

acel ce-a dat lui Augustin latina.

Al minții ochi avându-l îndreptat

din faclă-n faclă, precum mergi cu mine,

la facl-a opta tu vei sta-nsetat;

În ea-i ferice de supremul bine

Înalta minte ce-arătă falace

această lume-oricui ascultă bine.

Sub Cerul-de-aur trupul său îi zace

din care-a fost gonit acest părinte;

din chin și-exil veni-ntr-această pace.

Privește-n focul lor pe-nflăcărații

Isidor, Beda și Rihard, ce fu

mai mult decât un om în contemplații.

Iar, de-unde te re-ntorci spre mine-acu,

e focul celui ce,-ntr-atât de suse

gândiri trăind, târzie moarte-avu.

Sigier, eterna facl-acesta fuse

și nalte verități prin urgisită

cetire-n Strada-paielor propuse.“

De-aici, precum un ornic, când invită

mireasa lui Hristos de se gătește

pe mire-a-l saluta, spre-a-i fi iubită,

o parte trage pe-alta și-o urnește

și, dulce-astfel sunând tintinul lui,

că sufletul dispus ți se topește.

și corul glorios așa-l văzui

rotind, și-un glas și-alt glas și-al tuturora

cu-acea dulcoare ce nu poți s-o spui

decât în cer, unde-i eternă hora.