Ca paserea-n frunzișul drag al ei.

prin noaptea care-ascunde-ntreaga zare

la cuib păzindu-și puii golășei,

spre-a-i tot vedea-n iubirea ei cea mare

și hrană să le caute spre-a-i crește,

și dulce-aceast-amară trudă-i pare,

pe-un ram deschis ea timpul și-l pândește

și-așteaptă soarele cu dor și cată

țintit spre nori că doară-doar’ albește,

așa și doamna mea sta ridicată

și-atent privind spre partea de lumină

În care Feb puțină grab-arată;

Încât, de-atâta dor văzând-o plină,

eu fui asemeni celui ce,-așteptând,

vrea și-altceva și-așa, sperând, s-alină.

Puțin restimp trecu-ntre când și-alt când,

eu zic într-așteptare-mi și vedere,

când ceru-ntreg se limpezi pe rând.

și-mi zise ea: — „Vezi oastea ce nu piere

a-nvingerii lui Crist, și tot ce crugul

culese-aici ca rod al ăstor sfere.“

De foc în faț-atât îi fu belșugul

și-a ei priviri de-așa plăcere pline,

că-mi cat-aici să pui deoparte jugul.

Cum Febe-n clara noapte-a lunii pline

zâmbește-n corul nimfelor acele

ce-ornează ceru-ri toate-ale lui cline,

văzui-așa-ntre mii de flăcărele

nou soare-acum și-asemeni foc le da

cum face-al nostru cu-ale noastre stele;

prin via lui lumină s-arăta

așa de-aprins substanța lucitoare

În ochii mei, că n-o putui rabda

Beatrice,-o, dulce,-o dragă-ndrumătoare

Iar ea:— „Ce-atât ți-a-nvins acum ființa

putere e că-n lume-obstacol n-are.

Aci-i înțelepciunea și putința

ce-ntre pământ și cer deschise-o cale

de care-aveam de-atâta timp dorința.“

Precum în urma dilatării sale

nu-ncape focu-n nor, până-l sfâșie

și,-n contra firii lui, s-azvârle-n vale,

așa-ntr-acel ospăț sporindu-mi mie,

Întregul duh își rupse-al său vestmânt

și ce-a mai fost nimic apoi nu știe.

„Deschide-ți ochii să mă vezi cum sunt!

Văzut-ai stări atari, că ești în stare

să poți de-acum răbda surâsu-mi sfânt.“

Eu fui ca omul care-n simțuri are

impresia veche-a unui vis avut

și doar se zbate-a-l prinde-n linii clare,

când lucru-atât de demn de-a-mi fi plăcut

mi-l dete-așa că nu va mai apune

din cartea-n care-mi scriu câte-au trecut.

Acum chiar toate-acele guri să sune,

În cari Polimnia cu-al ei stol de fete

al ei nectar pe cel mai dulce-l pune,

și nici a mia parte s-o arete

din sfântu-i zâmbet n-ar ajunge graiul,

nici ce lumini el sfintei fete-i dete.

și-astfel acum, reprezentînd eu raiul,

un salt vă fac e-aci poema mea

cum face-acel ce rupt găsește plaiul.

Dar câți vor judeca și tema grea

și umerii mortali cari o ridică,

nu-i vor huli că-mi tremură sub ea.

Pe unde prora mea-ndrăznind despică,

nu-i drum să-l facă vas ce șovăiește

și nici vîslaș cui trudele-i fac frică.

— „De ce-ntr-atâta fața mea te-orbește

și nu te-ntorci spre parcul cel frumos

ce-n razele lui Crist aci-nflorește?

Aici e roza-n care-acolo jos

fu om divinul verb, sunt crinii care

ne duc pe dreptul drum cu-al lor miros.“

Așa mi-a zis. Eu, gata de-ascultare

la sfatul ei, mai îndrăznii o dată

cu ochii-mi slabi în lupta asta mare.

Pre om la raza soarelui, vărsată

prin norii rupți, văzuse-un câmp de flori

cândva privirea-mi de-umbre-ntunecată,

așa văzui mari cete de splendori

și-aprins un foc de sus cum le-nvestmântă,

dar nu vedeam izvoru-acei lucori.

Tu cel ce-astfel le-aprinzi, virtute sfântă,

te nalți atâta, ca să aibă loc

și ochii mei ce-atât de slab s-avântă.

Frumosul nume-al florii ce-o invoc,

și-n zori și seara, sufletu-mi împinse

s-alerg cătând pe cel mai mare foc.

Iar, când în ambii ochi mi se destinse

și cum și cât al stelei vii, al cei

ce-nvinge-n cer cum pe pământ învinse,

prin cer văzur-o faclă ochii mei

venind, formată-n cerc ca o cunună,

și-o-ncinse-apoi, rotind în jurul ei.

Chiar cel mai dulce cânt, ce-aici răsună

și-a cui dulcoare sufletul ni-l miră,

un nor ți-ar fi părut când, rupt, el tună

alături cu-acel cânt din dulcea liră

ce-aci-ncingea safirul scump, odorul

ce mult mai clar tot ceru-l însafiră.

— „Amor angelic sunt, rotind cu zborul

Înaltul har, din trupul de lumină

născut, în care-ospel găsi-ne dorul;

și voi roti, cât timp urmezi, regină,

pe fiul tău, și sfera-ne să fie,

intrând în ea, ne-o faci și mai divină.“

Cu-acestea,-n cor cântata melodie

tăcu, și-acele facle-ntr-o plăcere

făceau să sune numele Mărie.

Regeasca mantie-a tutor alte sfere,

cea mai de foc și cea mai viu mișcată

și cea mai vie printr-a lui putere,

avea deasupra noastră-ndepărtată

interna poal-atât, că, unde-am stat,

eu n-o puteam vedea nici cum arată;

de-aceea deci nici focu-ncoronat

n-avui puteri să-l urmăresc de-acinde,

când sus, lâng-al ei fiu, s-a ridicat.

și, ca un prunc ce brațele-și întinde

spre mama lui, sătul dup-alăptare,

prin spiritul ce tot spre-afar-aprinde

așa-ntindeau și vârfu-i fiecare

În sus aceste lămpi, vădindu-mi bine

de Sfânta Maic-a lor iubire mare.

și-n față-mi stând, cântar-apoi senine

„Regina Coeli“, note-având atari

că-n veci va fi dulcoarea lor în mine.

O, ce prisos de-agonisite mari

au toate-aici, cămară de cămară,

ce-au fost, spre-a sămăna, voinici plugari!

Aici trăiesc, gustând comoara rară

ce-o strânseră cu lacrimi in robia

din Babel, unde-averea și-o lăsară.

Aici, cu sfântul fiu și cu Maria,

triumf își are-al vecinicei victorii,

cu vechi și nou sobor având domnia

acel ce ține cheia ăstei glorii.