Precum veni la Climene să-mpace

un zvon protivnic ce-auzise-acel

ce-avari pe tați și-acum cu fiii-i face,

așa fui eu și-așa simțit ca el

de doamna mea ca și de sfânta pară

venită-n jos cu-așa de dulce zel.

De-aceea-mi zise ea: — „Să faci s-apară

al dorului tău foc ce arde-n tine,

interna stamp-a lui purtând-o clară,

dar nu spre-a ne spori ce știm noi bine

prin vorba ta, ci spre-a-ndrăzni să spui

ce sete ai ca el să ți-o aline.“

— „O, scump răsad al meu, ce-atât te sui,

Încât, cum vede-a noastr-umană minte

că-n trigon loc de două-obtuze nu-i,

așa vezi clar tu orice-ntâmplăminte

când nici nu sunt, căci vezi în punctu-n care

toți timpii de-orișicând sunt timp prezinte;

pe când era Virgil a mea-ndrumare

pe dealul cel ce spal-a noastră zgură,

precum și-n lumea cea făr’ de urcare,

de-ursita mea viață spuse-mi fură

cuvinte tari, deși mă simt, firește,

gătit de-oricare-a sorții lovitură.

Deci dorul meu te rog de-l împlinește

să știu cu ce m-așteaptă viitorul,

căci fierul prevăzut mai blând lovește.“

Așa vorbii acum și tot spre-odorul

acel ce rni-a vorbit, și,-a doamnei mele

voinț-urmând, mi-am spus cu-aceastea dorul.

Nu-n vorbe vagi, cum se-nvăleau în ele

nebuni păgâni, pe când nu se jertfise

al lumii miel ce spal-a lumii rele,

ci-n vorbe clare și vorbiri precise

ascuns în sine-acel amor patern

și-arzând în zâmbetele-i proprii-mi zise:

— „Orice-accident, ca un cuprins intern

și-n margini dat materiei mortale,

e scris din vechi în ochiul cel etern,

dar nu-i sunt lui necesități fatale,

cum nu-i, în ochii-n care-i oglindită,

nici nava ce pe-un rîu plutește-n vale.

Precum îți vine-o arie lămurită

din orga ce-o asculți, în ochi îmi vine

din ochiul lui așa și-a ta ursită.

Precum din cauza vitregei haine

lăsă Atena Hippolit fugind,

așa va face-al tău oraș cu tine.

Aceasta ți-o doresc și-o au în gând

și-aceasta ți-o vor face-o cei ce cată

spre-acei ce zilnic pe Hristos îl vând.

Prin zvon, învinsa parte-o fi-nculpată

ca de-obicei, dar fi-și-va mărturie

dreptății-apoi ea însăși, răzbunată.

Lăsa-vei tot ce-n lumea ta cea vie

ți-e lucru drag și-a tristei exilări

săgeată primă asta o să-ți fie.

Vedea-vei tu, cerșită pe cărări,

ce pâne-aduni și cât de-amară cale

să urci și să scobori străine scări.

Dar cea mai grea povar-a vieții tale

va fi stupida și-mbecila turmă

de soți ce-i vei avea-ntr-atâta vale,

cu toții-ngrați, mișei și răi, ce scurmă

poziția ta, ci vor păți rușine,

nu tu, ci ei, nu multă vreme-n urmă.

Va da dovezi c-aveau gândiri haine

purtarea lor, încât îți va fi drag

că-ți ești partid tu singur pentru tine.

Lombardul mare cu-ospitalu-i prag,

acel cu scara paserii cei sfinte

va fi refugiu-ți prim și-ntâi toiag.

și-atât de mult te va avea aminte,

Încât ce-i după dintre-a da și-a cere

la alții, jos, la voi va fi nainte.

La el vei ști pe-acela cui putere

atât i-a dat născându-l astă stea,

că fapte mari el pune-va-n vedere.

Dar numai mai târziu le veți vedea,

că-i tânăr prunc, cui i se-ntoarse anul

În jurul său de-a noua oar-abia;

dar, pân-a nu-nșela pe-Enric dușmanul

gascon, va da scântei a sa virtute,

ce ia-n dispreț și trudele și banul.

și-atât apoi vor fi de cunoscute

pornirile lui mari, că inimicii

vor fi siliți să n-aibă guri tăcute.

Te-ncrede-n el și-a sale beneficii;

prin el schimbare-avea-va multă ginte,

mutându-și starea marii ca și micii.

Tu-ți scrie-acestea despre el în minte

dar nu le-obști. . . „și multe-a spus de toate,

de necrezut chiar cui va fi prezinte.“

și-apoi: „Acestea-s glosele, nepoate,

la câte ți s-au spus. Vezi ce insidii

ascund în ele-așa puține roate.

Nu cer să porți pe-ai tăi vecini invidii,

căci viața ta-i cu mult mai lung ursită,

cu mult dincolo de a lor perfidii.“

Tăcând apoi, când umbra fericită

îmi dete semn că trama și-o gătește

s-o bată-n teara cea de mine-urzită,

așa-ncepui, ca cel ce se-ndoiește

și,-un sfat voind, pe-atare om îl cată

ce vrea ce-i just și vede și iubește:

— „Eu bine văd cum mă-mpresoară, tată,

cumplitul timp ca lovituri să-mi dea,

mai grele cui mai făr’ de griji s-arată;

deci bine-mi e să-nvăț a prevedea,

ca, scos din cel mai dulce loc afară,

să nu-mi pierd pe-alții prin cântarea mea.

Căci jos, în lumea nesfârșit de-amară,

și și pe deal, pe-a căruia-nălțime

frumoșii-ai doamnei ochi mă ridicară,

și-apoi și-n cer prin roțile sublime

putui să-nvăț că ceea ce rezic

la mulți le-o fi grozavă-n guri acrime.

Ci-a fi dreptății-un prea timid amic

mă tem, spre-a nu fi mort acelor care

numi-vor veacul cel de-acum antic.“

Iar facla ce-ascundea comoara-mi mare

de-aici s-aprinse-n toat-a ei ființă,

precum în soare-oglinda de-aur pare;

și-apoi: — „Câți au murdară conștiință,

printr-alte infamii sau printr-a lor,

oricând simți-vor aspr-a ta sentință.

Minciunii, totuși, tu să-i pui zăvor

și-ntreaga ta vedenie-o fă obștită,

iar cei cu râie scarpine-o cum vor.

Căci vorba ta, de-o fi nesuferită

la-ntâiul gust, va fi un nutremânt

hrana ce-apoi, când fi-va mistuită.

A ta strigare-asemeni e c-un vânt

ce mult mai mult supreme culmi le bate;

și probe tari de-onoare-acestea-ți sunt.

De-aceea-ți fură-n ceruri arătate, :

ca și pe deal, și-a morții vale crudă,

tot duhuri mari prin faimă reputate;

căci ori nu crede,-ori nu-i dispus s-audă

un om atari exemple care-ascuns

au rostul lor, ori prea găsit cu trudă,

și nici un fapt ce nu-i concret de-ajuns.“