De-ar fi ursit poemului meu sacru,

cui și pământ și cer sprijin îi dară

și-atâția ani făcu din mine-un macru,

să-nvingă ura ce n-alungă-afară

din mândrul țarc unde-am durmit ca miel,

dușman cu lupii cari război îi dară,

cu altă voce-atunci, c-un păr altfel

Întoarce-m-aș poet să iau cunună

unde-am primit botezul, căci prin el

intrai eu în credința care-adună

pe drepți în cer și pentru ea și fui

de Petru-ncins cu-așa urare bună.

Atunci, venind spre noi alt foc văzui

din stolul de-unde binevru să vie

cel pus de Crist ca prim vicar al lui;

iar doamna mea, lucind de bucurie,

mi-a zis: — „O, vezi, o, vezi pe-acel odor

ce dă Galiției cauză de mândrie!“

Precum când un porumb, lăsat din zbor

la alt porumb, rotind ei își arată,

și dulce gurluind, iubirea lor,

așa și-acești cu viața luminată

doi principi mari voioși se-ntâmpinară,

slăvindu-și hrana care-aici li-e dată.

Iar când salutul lor și-l terminară,

s-opriră-n față-mi ambii, făr’ de-a zice

nimic, și-aprinși că fața mi-o-nclinară.

Zâmbind atunci, vorbit-a Beatrice:

— „Mărite spirit, cel ce ne-ai expus

cât face pe-om credința de ferice,

vorbește de speranța-ntr-acest sus;

o știi, c-o spui de-oricâte ori divine

puteri vădit-a celor trei Isus.“

— „Sus capu,-ncredințat că tot ce vine

din lumea muritoare,-aici urcat,

În focul nostru matur el devine.“

Al doilea foc așa m-a-mbărbătat,

deci ochii-mi ridicai spre munții care

dintâi cu-a lor poveri mi i-au plecat.

— „Prin milă-i vrând al nostru rege mare

să vezi tu ochi-în-ochi pe prinții-acei

ce-n curtea sa cea mai secretă-i are,

Încât, văzând tu adevărul ei,

și-n tine să-ntărești și-ntr-alți ca tine

speranța care-a tot sprijin o iei;

să-mi spui tu deci, ea ce-i, și de-unde-ți vine

În suflet ea, și cum ți-l înflorește?“

Așa vorbi al doilea foc spre mine.

Ea, care-aici, pe-atât de nalte creste,

îmi da puteri aripelor să zboare,

răspunsul meu mi l-a-ntrodus cu-aceste:

— „N-avu a noastră Maică luptătoare

un fiu care-ar spera mai mult, cum scrie

În cel ce-oștirii-ntregi de-aici ni-e soare,

și din Egipt iertat îi fu să vie

să vad-acest Ierusalim din rai

cât timp încă-i dator oștean să fie,

dar alte două întrebări ce-i dai

nu spre-a le ști, ci spre-a vădi prin ele

virtutea asta cât de drag-o ai,

le las pe el, căci nu-i vor fi nici grele,

nici loc de-a limbuți. Răspundă-n pace,

și harul sfânt să-i dea la zbor vântrele.“

Precum școlarul cu-al său dascăl face,

voios și iute-n ce-are el doctrină

spre-a da dovadă cât e de dibace,

am zis: — „Speranța-i așteptarea plină

a gloriei ce va fi și ne-o produce

un merit dat și grația divină.

Din multe stele-această faclă-mi luce,

ci-ntâi mi-o-nfipse-n suflet cel ce-avea

suprema liră-a vecinicului duce.

Sperează-n tine, psalmul său zicea,

toți cei ce știu de marele tău nume;

iar câți nu-l știu au ei credința mea?

Apoi mi-o rourează mai anume

scrisoarea ta, de care-s plin, și-mi place

s-adăp cu ploaia ta și pe-alții-n lume.“

Pe când vorbeam, în sânul cel vivace

al sfintei flăcări scăpară și-n pripă

și des așa cum fulgerul o face.

și-a zis: — „Iubirea care mă-ntr-aripă

cu-acea virtute, care-mi fu soție

până-n martiriu și-ultima mea clipă,

mă face să-ți vorbesc de-o bogăție

ce-așa de dragă-ți e, de-aceea vreu

să-mi spui: speranța ce-ți promite ție?“

— „Scripturile-amândouă, zisei eu,

spun scopul ei.“ Iar el: — „Să-l dai pe față.“

— „Din cei făcuți amici lui Dumnezeu,

tot insu-n țara sa, Isai învață,

În dubla haină fi-ne-va-nvestit,

iar țara sa e dulcea astă viață.

Dar frate-tău e mult mai lămurit

când el vorbește de-albele vestminte

și-ăst fapt ni-l spune clar descoperit.

și-abia ce-am spus cerutele cuvinte,

„Sperent in te“ deasupra-mi s-auzi

și-a dat ecou prin corurile sfinte.

și-așa lucoarea-n ele se trezi,

că, Racu-n cer așa cristal să fie,

o lun-a iernii-ar fi răstimp de-o zi.

Precum se scoală și mergând să-mbie

cu drag fecioara-n dans spre-a face-onoare

miresei lor, dar nu din vro mândrie,

așa văzui venind acea lucoare

spre-aceștia doi ce se-nvârteau cântând,

precum se și cădea-ntr-a lor ardoare.

Intra și-n cânt și-n dans cu ele-n rând

și le privea Beatrice, nemișcată

și fără glas, ca și-o mireasă stând.

—„Pe-acesta-l odihni la sân odată

al nostru pelican și-i fu-n iubire

Înalta slujbă, de pe cruce, dată.“

Beatrice-așa, dar fixa ei privire

n-o-ntoarse de la ei, ci-atenție dete

și când vorbea, ca și după vorbire.

și, cum privește-un om și parcă vede

privind în soare o pată-n fața lui,

văzând însă prea mult nimic nu vede,

așa cu focu-acest din urmă fui,

până mi-a zis: — „De ce te-orbește gândul

să vezi ceva ce-aici în ceruri nu-i?

Pământ mi-e trupul în pământ, în rândul

atâtor toți, până ce-un număr sfânt

decretul vecinic nu va fi umplându-l.

În sfântul claustru,-n dublul lor vestmânt

sunt numai sorii, doi, ce se urcară;

deci du cu tine-n lume-acest cuvânt.“

La vorba lui și-ntregul cerc de pară

și și-al suflării-aceleia-ntreite

chitare dulce-n clipă încetară,

cum, vrând ori trude,-ori riscuri să evite,

lopețile ce-al apei luciu-l bat,

când sun-un semn, stau toate liniștite.

Vai, cât am fost de-adânc înspăimîntat

când eu, întors să văd pe Beatrice,

nimic nu mai văzui, deși am stat

alături ei și-n lumea cea ferice!