Cântul IX

Apoi, Clemențo, lămurit când fui

de Carlo-al tău și-mi spuse cum dușmanii

aveau să-și bată joc de-urmașii lui,

mi-a zis: — „Dar taci, și las’ să curgă anii!

Atât mai pot să-ți spui ce-o fi nainte:

că just amar urma-vă-va pierzanii.“

Apoi viaț-acelei flăcări sfinte

s-a-ntors spre soarele care-o străbate

ca și spre-un bun de-odihn-a orice minte.

Făpturi împii și suflete-nșelate,

vai, cum vă-ntoarceți voi de-asemeni bine,

cu ochi țintiți mereu spre vanitate!

și iat-alt foc spre noi văzui că vine

din sfera lor și claru-i foc de-afară

vădea dorința-i de-a vorbi cu mine.

Iar ochii doamnei, care-asupra-mi stară

ca și nainte, fix, cu-a lor privire

un semn vegheat de dulce-asens îmi dară.

— „Dorinței mele,-o, fă-i curând plinire,

ferice duh, am zis, fă proba ta

că pot răsfrînge-n tine-a mea gândire.“

Din fundu-i, de-unde pân-atunci cânta,

deși n-o cunoșteam, acea lucoare,

cum face-un om dispus a te-ajuta,

mi-a zis: — „în partea țării făr’ de-onoare,

Italia, ce-și zace-ntre Rialt’

și muntele ce Brentei dă izvoare,

un deal se nalță, însă nu prea nalt;

el patrie este-acelei flăcări grele

ce dete-acelui loc cumplit asalt.

Vlăstar a fost și ea al mamei mele:

Cunizza fui și-aci-ntr-acest regat,

căci roabă fui puterii-acestei stele;

ci-mi iert aici cu drag al meu păcat

și nu mă plâng și rabd cu veselie,

iar d-ast-al vostru vulg poate-i mirat.

Odorul rar, cel mai aproape mie,

ursit al nostru cer să ni-l orneze,

bun nume-avu, și, stins pân-o să-i fie,

avea-va suta de-ani să se-ncinceze.

Ei, vezi, de-avem de fapte-a da dovadă,

ca primei vieți și-a doua să-i urmeze!

Ci-altfel gândește azi acea grămadă

dintre-Adige și Tagliament, alt gând,

căci, orișicât s-o bați, nu vrea să vadă;

ci-n bălțile Vicenzei și-n curând

schimba-i-va apa-n sânge paduanul,

căci prea-i rebel de-orice virtuți fugind.

Iar unde Sil’ s-unește cu Cagnanul

se poart-un domn cu-atât de nalte schime,

că-i fac, spre-a-l prinde, de pe-acum arcanul.

Va plânge Feltro câte face crime

nemernicu-i păstor, hain și-atare

că-n Malta nu va-ntra mai vrednic nime.

Spre-a-l încăpea pe tot, ce cadă mare,

și câtă trudă pe-uncii-a-l cântări

tot sângele cel ferrarez pe care

ăst popă nobil are-a-l dărui,

zelos spre-a fi-n partid; și-acele donuri

conforme vieții-acestei țări vor fi.

Oglinzi sunt sus, iar voi le ziceți tronuri,

ce-n noi răsfrâng județul vrerii sfinte,

așa că ne par drepte-aceste zvonuri.“

Aici tăcu. și-apoi luai aminte

că spre-altele s-a-ntors, căci am văzut

că intră-n sfer-așa cum fu nainte.

Ci-ntâiul foc, ce-acu-mi era știut,

in față-mi stând, lucoare avea-n figură

ca și-un rubin de soare străbătut.

Plăcerea-n cer le dă lumină pură,

ca râsu-aici; dar umbra, de durere

mai multă-n iad, pe-atât se face-obscură.

— „Eternul vede tot, și-a ta vedere

se-nluie-n el, încât, ferice-odor,

nu-ți poate-ascunde nici un fel de vrere.

Deci vocea ta, ce desfătează-n cor

tot ceru-n rând cu-acele lămpi divine

ce-și fac din șase-aripi hlamida lor.

de ce nu vrea dorința să-mi aline?

Eu nu ți-aș aștepta să-ntrebi cuvântul,

În tine de-aș vedea cum vezi tu-n mine.“

— „Bazinul cel mai larg, așa deci sfântul

vorbi-ncepând, ce apa-n el cuprinde,

afar’ de-acel ce-ncunjură pământul,

spre soare-ntre protivnici țărmi se-ntinde

așa de mult, că face meridian

acolo unde-al zilei fapt s-aprinde.

Acestei văi îi fui eu riveran

În stânga Macrei, care-n scurta-i cale

desparte genovezul de toscan.

Spre-apus și zori aproape-au zări egale

Buggia-n sud și-orașul de-unde fui

și-al cărui port văzu de sânge-o vale.

și Folco m-a numit poporul cui

știut i-am fost, și-acestei lumi rotunde

îi dau tiparul ce din ea-l avui.

N-a ars nici Dido-n flăcări furibunde,

mâhnind pe soț și pe Creuse-odată,

ca mine-n timpul cât avui ce tunde,

nici fata din Rodope, cea-nșelată

de-al ei Demofoont, nici scos din fire

Hercul de-a regelui tesalic fată.

N-avem căințe-aici, numai zâmbire,

nu de păcat, căci el din gând ni-e scos,

ci cum prevăzu-mparte mântuire.

Aici al artei mare și frumos

efect îl vezi, aici discerni un bine

prin care-acești de sus lucrează-n jos.

Dar toate-a tale vreri spre-a-ți fi depline,

ce-n sfera noastr-aici ți se iscară,

se cade-a mai vorbi și-altfel cu tine.

Tu vrei să știi ce duh e, așadară,

În focu-acest vecin ce scânteiază

ca razele de soare-n apa clară.

Să știi că-n pacea lui se desfătează

Rahab, ce-aci-ntr-a noastră stea primită,

În cel mai mare grad ni-l sigilează.

În ceru-acesta,-n care-i vârfuită

a terei umbră, cea dintâi fu ea

prin marea-nvingere-a lui Cristos suită.

Fu just ca-ntr-una dintre roți s-o ia

ca drept trofeu a-nvingerii cei sfinte

prin mâni ce crucea-n cuie le ținea,

că,-n sfânta țară, mergerii nainte

lui Iosua ea primul fir i-l toarse,

ci-acestea papei nu-i prea stau aminte.

Orașul tău, clădit de-acel ce-ntoarse

părintelui său dosu-n primul zel,

și-a cărui pizm-atâta plâns ne stoarse,

produce blăstematul crin acel

ce-a dus și miei și oi pe-un drum nebun,

făcând păstor pe-un lup; și, pentru el,

pe marii doctori nici un preț nu pun,

nu vreau scripturi, ci numa-n decretale

fac studii-așa cum marginile-o spun.

și papi și popi cu-acestea fac parale;

lor nu spre Nazaret le zboară gândul

spre care-n zbor Gavril făcut-a cale.

Dar Vaticanul și-alte părți de-a rândul

alese-n Roma, foste cimiterii

celor ce s-au luptat pe Petru-urmându-l,

vor fi-n curând scăpate de-adulterii.“

Text din domeniul public, după Wikisource.