O, griji nebune-a lumii muritoare,

ce false-ți sunt acele silogisme

cari plumb pe-aripi îți pun ca să nu zboare!

Sucește-aceste legi, și cu sofisme

e cest de-aici, vreau alții-o preoție,

și-a fi stăpâni prin silă și-aforisme,

dincoa’ negoț civil, și-aici hoție,

iar altu-n pofta cărnii-nămolit

se mistuie, sau zace-n trândăvie,

când eu, de toate-acestea mântuit,

eram cu Beatrice-n ceru-n care

cu-așa de mult-onoare fui primit.

Iar, când se-ntoarse-n sferă fiecare

la locul său avut și mai nainte

și-a stat fixat ca-n lustru-o luminare,

simții, din sânu-acelei flăcări sfinte

care-mi vorbi dintâi, tot mai zâmbind

și tot mai clar făcându-se, cuvinte:

— „Precum din lampa vecinică m-aprind,

și eu, privind în rază-i, am putința

și gândul tău și cauza-i s-o cuprind.

Eu văd că te-ndoiești și ai dorința

să-ți spui deschis și clar, ca, luminată

la poarta minții să-ți aduc sentința

ce-n „drum ce-ngrașă mult“ îți fuse dată

și-n „n-a mai fost alt om;“ ce se-nsemnează

aici deci a distinge clar ne cată.

Prevăzul cel ce lumea guvernează

prin sfatu-n care,-un ochi, până s-apuce

să-i vadă-n fund, învins se resignează,

spre-a da puteri miresei a se duce

spre sfântu-i mire-acel ce-o logodi

prin strigăt nalt cu sânge-al său pe cruce,

vegheată-n ea și mult mai drag spre-a-i fi,

doi principi rândui spre-a ei favoare

să-i fie de-ajutor și-aci și-aci.

Fu-ntreg serafic unul în ardoare,

și-atât al doilea de-nțelept, că el

reda prin ea cheruvica splendoare.

Voi spune de-unul deci; ce spui la fel

e de-ambii spus, din doi pe-oricare-aș prinde,

căci ambii-n fapte-avur-un singur țel.

Între Tupin și rîul ce descinde

din dealu-ales de vrednicul Ubald,

mănoas-o coast-a ăstui deal se-ntinde,

ce zbuciumă Perugia-n frig și-n cald

prin Porta-Sol, și-n dosul cui bocește

sub greul jug și Nocera și Guald.

Sub deal aici, mai mult unde-mblânzește

urcușul său, un soare-a răsărit,

precum din Gange-al nostru-adesea crește.

Deci câți vorbesc de locul ăst vestit

nu-i zic-Ascesi, căci puțin ar spune,

ci totul spun zicându-i Răsărit.

N-a fost prea sus de-a nașterii regiune,

când și-ncepu acest de care spui

să-i pară lumii prin virtuți minune.

De tânăr el, pentr-o femeie, cui,

ca morții-n casă, nimeni nu-i dă cale

cu drag, intră-n război cu tata lui

și-n fața curții lui spirituale

și coram patre-și logodi iubita

cea zi cu zi mai dragă vrerii sale.

Obscură și-n dispreț, ca nepețita

de nimeni, văduvă de-ntâiul soț, rămase

o mie de-ani, până ce el venit-a;

și nu-i servi că vesel-o aflase

cu-Amicle, când pe nume fu chemată

de cel ce-ntreaga lume-o-nspăimântase,

nimic, c-a fost feroce de bărbată

Încât, pe când rămase jos Maria,

ea vru pe cruce-a fi cu Crist urcată.

Spre-a nu-ți lungi spre-obscur alegoria,

acești amanți din spusele cuvinte

tu-i ia că sunt Francisc și Sărăcia.

Concordia lor și-amorul lor ferbinte,

seninul trai și veselul lor chip

la mulți le-a fost izvor de gânduri sfinte,

așa că-ntâi Bernard cel preamărit

s-a desculțat, urmând atare pace,

și-n fuga sa credea c-a zăbăvit.

O, neștiut-avere, bun verace!

Desculț fugi Egid, desculț Silvestru

urmând pe mire,-atât mireasa place.

și-așa de-aici, părinte și maestru

cu doamna sa și soții se ducea,

uniți de-acum cu-a lor smerit capestru.

Că el ca tat-un Bernardone-avea,

de laș cu ochii-n jos nicicând nu stete

și nici că demn de-adânc dispreț părea,

ci-n chip regal lui Inocențiu-i dete

pe față asprul gând, și-a tagmei lor

a tagmei sale cea dintâi pecete.

Când mult a fost urmând smerit popor

pe-acel a cărui viață minunată

mai bine s-ar cânta-n cerescul cor,

prin duhul sfânt atunci de-a doua dată

de-Onoriu fost-a vrednica dorință

a marelui pastor încununată.

Având, apoi, de-a fi martir dorință,

În față stând sultanului trufaș,

vorbi de Crist și-urmașii-ntru credință.

Ci,-aflând pentru botez prea pătimaș

pe-acest popor, spre-a face ce-și propuse,

s-a-ntors s-adape-ausonicul imaș.

Aci-ntre Tibru și-Arno Crist îi puse,

pe-un aspru stei, sigilul său din fine

și-n carnea sa doi ani pe-acesta-l duse.

Când cel ce l-a ursit spre-atâta bine

a binevrut să-l suie-n cer la plata

ce-o dobândi-n și Tierenia lui de sine,

la frați, ca drepților erezi, lăsat-a

pe doamna cea iubit-atât, cerând

să fie de-al ei drag la toate gata.

Apoi din poala ei plecat-a, când

se-ntoarse-n cerul său ăst suflet mare,

și-un alt cosciug el trupului nevrând.

Gândește-acum deci cine-a fost el, care,

ca demn coleg, spre țelul drept ținu

corabia lui San Pietru-n larg pe mare;

iar el al nostru patriarh ne fu.

Deci poți vedea de-ncarcă mărfuri bune

acei ce-i sunt urmași cum el îi vru.

Ci-atât de-avidă de-alt fel de pășune

e turma-i de-azi, că nu se poate-apoi

să nu se-mprăștie și pe căi nebune.

Pe cât mai mult răzlețe-ale lui oi

se pierd de el, pe-atât și mai sărace

de lapte vin la staul înapoi.

Mai sunt și-atari ce-au team-astfel a face

și stau lângă păstor, dar, rari ce sunt,

puțin postav de-ajuns li-e să-i îmbrace.

De n-a fost deci obscur al meu cuvânt

și-atenția ta de-a stat tot ațintită,

și câte-am spus de nu le-am spus în vânt,

atunci dorința-n parte ți-e-mplinită,

căci vezi copacul de-unde rup eu, frate,

și vezi restricția care-mi fu rostită:

ce-ngrașă mult pe cel ce nu s-abate.“