Spre doamna mea, ca și-un copil ce cată

spre cea la care mai vegheat se ține,

așa mă-ntoarsei tulburat deodată,

iar ea, ca mama ce grăbită vine

la fiu-i palid și mai mort, cu-acel

un glas ce poate-a pururi să-l aline:

—„Nu știi că ești în cer?“ mi-a zis. „Că el

Întreg e sfânt? Că orișice lucrare

se face-aici pornind din bunul zel?

Ce mult te-ar fi schimbat a lor cântare,

ce mult și eu zâmbind, tu poți vedea,

când glasul lor te-a-nvins așa de tare.

De-ai fi-nțeles ce rug-au pus în ea,

ai ști ce răzbunare se ridică,

pe care tu, trăind, o vei vedea.

Divina spadă nici târziu nu pică,

nici prea de timp, cum pare, poate, cui

așteaptă, ori sperând, ori prins de frică.

și-acum tu mintea spre-altele să-ți pui;

ilustre duhuri ai să vezi în cale,

de-ntorci tu ochii-așa precum îți spui.“

Privind atunci pe placul vrerii sale,

văzui vro sută de mărunte sfere

ce-n stol s-ornau cu raze mutuale.

și-am stat precum când singur în tăcere

sugrumi dorința-n tine ne-ndrăznind

să ceri, de teamă că-i prea mult ce-ai cere.

Dar cea mai mare și mai mult lucind

dintr-aste perle-un pas făcu năinte,

spre-a face-ntinsul arc să mi-l destind.

—„Dac-ai putea și tu“ vorbi cuvinte,

„să vezi ca noi amoru-ne profund,

ți-ai da pe față tot ce-ascunzi în minte.

Dar, gândurilor tale ce s-ascund,

eu totuși vreau, din dorul de-a nu-ți face

spre naltul țel zăbavă, să răspund.

Pe-un deal, sub coasta cui Cassinul zace,

venea, spre-a se ruga, pe culme sus,

popor sedus și nepornit spre pace.

Eu sunt acel ce-ntâi pe deal am dus

sfințitul nume-al cui în lume-aduse

dreptatea ce-azi mă nalț-așa de sus.

și-atâta dar divin asupra-mi fuse

c-am scos din preajma tutor aste locuri

impiul cult ce lumea ne-o seduse.

Iar toate-acestea alte sfinte focuri

au fost bărbați cuprinși de-acea căldură

ce flori și fructe sfinte naște-alocuri.

Romoldo și Macarie-aceștia fură,

iar altii-s frați de-ai mei ce,-n mănăstire,

cu inimi tari, înfipți pe loc statură.“

— „Vorbind cu mine-acum, și-a ta iubire

ce-arăți, am zis, ca și bunăvoința

ce-o simt și-o văd în toat-a voastr-oștire

de foc de-aici, așa-mi lărgesc credința

precum o roză-n soare răsfirată

deschide-atât cât este-n ea putința.

Te rog de-aceea să m-asiguri, tată,

că am și-atâta har în Dumnezeu

ca fața ta s-o văd ne-nvestmântată.“

— „Plinire-afla-ți-va dorul, frate-al meu,

În cel din urmă cer, căci el plini-va

oricare dor, și-al orișicui și-al meu.

Deplin și-ntreg e-n și-aflând potriva

oricare dor,căci numa-n el oricare

un punct a fost de-a pururi unde fi-va

el nu-i niciunde-n spațiu, poli el n-are,

și-a noastră scară-i până-n el urcată,

de-aceea culmea-i nevăzută-li pare.

Dar Iacov, patriarhul nostru,-odată

privi cândva și-a culmei ei mândrie

pe când de îngeri o văzu-ncărcată.

Ci-azi nu-și desparte-al său picior de glie

vrun om spre-a o sui, iar norma mea

rămase jos spre-a răsipi hârtie.

Iar zidul cel ce-odată schit făcea

speluncă-i azi, de hoți, și-a lor calpace

burdufuri pline de făină rea.

Nici cea mai grea usură nu-i displace

eternului atât ca fructu-amar

ce inima-n monahi să zburde-o face;

stăpâni oricărui bun păstrat de-altar

îi sunt acei ce pe la uși colindă,

dar nu cumetrii,-ori alt orice tâlhar.

Ci-așa-i de lesne-n om ce-i rău să prindă,

Încât nici n-are trai o bună vrere

nici cât din mic stejar până la ghindă.

Vezi, Petru a-nceput lipsit de-avere

și făr’ de-arginți, iar eu cu rugi și post,

Francisc al său convent umblând a cere.

Când stai să vezi ce la-nceput a fost

oricare lucru și-i privești urmarea,

ce-ncepe bine vezi că-ncheie prost.

Iordanul s-a re-ntors, ce-i drept, iar marea

păreți avu, când domnul vru să-i pună,

ci-ar fi mai de mirat, aci-ndreptarea.“

Sfârșind așa, văzui cum el s-adună

la stolul său, iar stolul său se strânse

și-ntreg s-a ridicat ca o furtună.

Iar dulcea doamnă-n sus acum mă-mpinse

c-un singur semn, pe scară-n urma lor;

puterea ei așa de mult mă-nvinse.

Nimic din câte suie,-ori se scobor

la noi în mod firesc nu-și are-aieptul

să poți a-l compara cu-al nostru zbor.

Precum, creștine,-o să mă-ntorc la dreptul

triumf și plâng, în așteptarea lui,

adese-al meu păcat și-mi sânger pieptul,

tu nu tragi mâna când pe foc o pui

În graba cum văzui eu semnul care

urmează pe Vițel și-n el și fui.

Slăvită stea, tu ce-ai cu-nbelșugare

puteri adânci din cari, anume știu,

îmi vine-al meu talent, ori mic, ori mare,

căci sfântul Tat-a tot ce-n lume-i viu,

cu voi era spre-a răsări și-apune

când eu în Tosc-am început să fiu;

iar, când voit-a harul a dispune

să intru-n sfera ce vă poartă-n ea,

sortită-mi fuse-a voastră regiune.

Suspină-n sus spre voi inima mea

smerit, ca să-mi adun din voi putere

spre locul unde-s tras pe-o cale grea.

— „Ti-e-aproape-atât suprema mângâiere,

vorbi Beatrice-atunci, că se cuvine

s-asculți și s-agerești a ta vedere.

Deci, pân-a nu ți-o fi-nsânit în tine,

privește-n jos spre-atâtea lumi, spre toate

pe câte-acum le ai sub tălpi prin mine,

ca inima-ți să-ți stea, pe cât se poate,

voioasă-n rând cu cei voioși ce cură

pe-un drum ceresc în glorioase gloate.“

Prin șapte sfere-a mea căutătură

se-ntoarse-n jos; văzui și-acest pământ,

așa c-am râs de-umila lui făptură;

eu țin mai just acel judecământ

ce-l ia-n dispreț; mai sus cari se ridică

îi poți numi-nțelepți, fiindcă sunt.

Văzui aprinsă pe-a Latonei fiică,

dar făr’ de umbra ce-mi făcea bătaia

de cap, cu-a ei desime mare-ori mică.

Putui și soarelui să-i rabd văpaia

din fața lui, văzui cum iși fac jocul

vecin și-n jurul lui Dio și Maia;

văzui pe Jupiter cum temperează focul,

și-al fiului și-al tatei lui, și clară

văzui rotirea ce le schimbă locul.

și toate șapte clar îmi arătară

cât sunt de mari, ce grabă pun pe căi

și ce distanțe-n spațiu le separă.

Iar punctul ce ne’ face-atât de răi,

pe când roteam așa-n eternii Gemeni,

Întreg îmi apăru din munți în văi.

și-ntoarsei ochii-n ochii făr’ de-asemeni.