Abia sfârși fericea făclioară

cuvântu-i ultim și-ncepu, zburând,

În roat-a se-nvârti divina moară.

Dar n-a-ncheiat deplin o roată, când

veni s-o-ncingă altă roată sfântă,

și-n cânt și-n joc același tact urmând,

un cânt ce-ntrece-n toate câte cântă

și muze-aici și-a mărilor femei,

cum raza primă-ntrece pe-o răsfrântă.

și,-așa precum și norii supțirei

fac arcuri paralel și-ntr-o coloare,

când Iuno dă poruncă servei ei,

iar cel îngust dă celui larg lucoare,

precum fu glasul nimfei mistuite

de-amor așa ca negura de soare,

și-aduc aminte lumii liniștite

că domnul pact cu Noe-a pus, când plouă,

că alt potop el nu va mai trimite,

așa-mprejurul nostru-acele două

cununi de trandafiri ce-n veci nu mor

și-așa pe-un tact cea veche cu cea nouă.

Când hora și-altă sărbătoare-a lor,

de cântec și de scânteiere dată

cu vesele și dragi lumini în cor,

s-opriră-n loc pe-o vrere concordată,

precum și-ai noștri ochi, oricând ni-e placul,

se-nchid pe-un tact și se deschid deodată,

din sânul unei flăcări din colacul

cel nou ieșind, un glas m-a tras spre sine,

precum e tras spre steaua sa și acul.

și-așa-ncepu: — „Iubirea ce-arde-n mine

mă-ndeamnă să-ți vorbesc de-al doilea duce,

căci el de-al meu vorbi așa de bine.

E just deodată laude-a le-aduce,

căci lor, precum alături se luptară,

și-alături gloria-nvingerii le luce.

Oștenii lui Hristos, cari scump costară

din nou a se-narma, târzii umblau

urmându-și steagul, slabi și-n oaste rară,

când cel pe care toate domn îl au,

văzând pe-oșteni în groapă cu piciorul,

din milă numai, nu că meritau,

și-a dat, cum zic, miresei ajutorul

prin doi eroi, să spuie și să facă,

spre-a scoate din greșitul drum poporul.

În țara de-unde blândul zefir pleacă

și cald prin mugurii cei noi pătrunde,

de cari pământu-n nou vestmânt se-mbracă,

și-aproape-acelei năvăliri de unde,

În dosul căror Feb, în lunga-i fugă

de multe dăți oricărui om s-ascunde,

acolo stă fericea Calarugă

sub paza tare-a vrednicului scut

cu leul subjugat care subjugă.

Aci-ndrăgitul mire s-a născut

al legii noastre, ursit atlet să iasă,

cel blând cu-ai săi, dar celor răi temut.

Creată când îi fu, spre multe-aleasă

fu mintea-i plină de divinul foc,

că-n mamă el și-a fapt-o profeteasă.

Iar, când s-au împlinit în sfântul loc

logodna dintre el și legea vie

și și-au promis iubirea reciproc,

femeia care-i stete mărturie

În vis văzut-a fructul de mirare

ce-avea din el urmași și-ai săi să vie.

și-așa, spre-a fi acel ce-a fost și-atare,

i-au dat din inspirație divină

un nume-al cărui sens întreg îl are.

I-au zis deci Dominic; vorba deplină

îmi e ca de-un plugar pe care Crist

alesu-l-a spre-a-l ajuta-n grădină.

Păru, ce-i drept, și sol și-argat lui Crist,

căci primu-amor i-a fost spre-acea povață

pe care-n locul prim ne-o dete Crist.

Veghind ades cu gânditoare față,

găsit era-n vrun colț de-a sa nutrice,

parc-ar fi zis: Eu de-asta sunt în viață.

O, tata lui, aievea tu Ferice

și mama lui, cu-adevărat Giovannă,

de-i bine tâlcuit, precum se zice.

Nu lumii ce-azi se zbate-așa de vană

urmând Taddei, ori pe-Ostiense clerul,

ci dragostei de-adevărată mană

un doctor mare-n scurtă vreme cerul

făcându-l, începu să tundă via

ce-albește-n pripă, când e rău vierul.

Din tronul ce-ocrotea și sărăcia

cea justă-n vremi nu tronul, ci mișeii

ce șed în el ne-aduc ticăloșia

nu spre-a-nvoi drept șase doii,-ori treii,

nici primele vacanțe încasate,

nici dijmele quae sunt pauperum Dei,

nu astea vru, ci voia de-a se bate

cu lumea rea pentru acea tulpină

ce dă acestei sfere flori bogate.

Deci cu doctrină și cu râvnă mare

intră-n oficiu-apostolesc, curgând

ca și-un torent ce sus izvoru-și are;

și-așa descinse-n jos, năvală dând

În codrii eretici, ce se-nmulțiră,

tot unde-afla mai tari protivnici stând.

Vâlcele multe-apoi din el porniră,

așa c-arbuștii din cuprinsu-ntregii

catolice grădini mai vii sporiră.

De-a fost atare-o roată a telegii,

pe care s-apără credința vie

de-a-nvins interne lupte sacrilegii,

tu poți vedea și-a altei vrednicie,

de care atunci când nu eram venit,

d’Aquin vorbi cu-atâta curtenie.

Ci-atât de ros e fierul ce-a-nvălit

orbita-ncât se rupe-azi căpătâiul

și mustul dulce-oțet a devenit.

Căci gloata lui, ce drept mergea dentâiul,

punând picioru-n pașii săi, azi cură

spre partea-n care primii-au pus călcâiul.

Vedea-se-va-n curând ce rea cultură

fac ei, din seceriș, când pirul lui

boci-se-va că nu-i primit în șură.

Deși nu zic că-n toată cartea nu-i

măcar vro filă, două-ntr-ale sale

pe care să cetești: Eu sunt ce fui,

dar n-o fi D’Acquasparta, nici Casale,

din cari ai legii-atari ies interpreții

că unii-o strâng, iar alții-o iau la vale.

Eu fui Bonaventura-n timpul vieții,

și-oricăror griji, și nu-n oficii mici,

le-am pus nebiruit de sus păreții.

Iluminat e și-Augustin aici,

ei, cei ce primii-ntre desculții goi

cu cerul s-au făcut prin sfoar-amici

Ugo Sanct Victor și doi Petri-apoi,

Comestor și Ispanu, ce-ntr-o carte

cu șase-ori două părți e viu la voi,

Natan profetul e și, mai departe,

Hrisostomos, și-Anselm, și-acel Donat

ce demn maestru-a fost al primei arte.

Raban apoi și, mie-alăturat,

Ioachim, abatele Calabriei, care

cu spirit de profet a fost dotat.

Să nalț pe-un paladin atât de mare

mișcat eu fui de-aprinsa simpatie

și-a lui fraTommas’ dulce cuvântare,

precum mișcă și-ntreaga-ne frăție.“