Vrând bine să-nțelegi ce-acum văzui,

imagini fă-ți în gând și neclintite

ca stânca să le ții, cât timp îți spui.

Ia cincisprezece stele-n felurite

bucăți de cer, cari ard așa de clare

că-nving și zări oricât de-acoperite;

ia Carul cel ce zi și noapte are

atâta loc, că,-ntors în orice fel

proțapul său, el vecinic nu dispare;

și ia și gura cornului acel

ce-ncepe-n osie,-n vârfu-i care-ascunde

un punct ce-a lumii osie-o ține-n el,

și două semne fă-ți apoi rotunde,

cum fu făcut și de-a lui Minos fată

simțind al morții ger cum o pătrunde;

și cum o roată-i de-alta luminată

și ambele rotesc și-așa că-n drum

rotirea lor li-e cale-ntâmpinată;

și-abia un palid chip avea-vei cum

fu grupa lor și dubla-le-nvârtire

pe lângă punctul unde stăm acum,

căci ea-ntrecea atât orice privire,

pe cât mai sus de cursul linei Chiane

e cea mai iute-a cerului rotire.

Nu cânt-aici pe Bah, și nici peane,

ci trei persoane-n vecinica natură

unind divinu-n trupul firii-umane.

Când joc și cânt apoi sfârșite fură,

din griji în griji ferice-a-și trece zorul,

spre noi aceste lămpi un front făcură.

Același foc ce-mi fu povestitorul,

Francisce,-al vieții tale minunate,

a rupt tăcerea ce unea tot corul:

— „Când e bătut un rând de spice, frate,

și boabele-n grânar acum sunt puse,

mă-ndeamn-un dulce dor și-alt rând a-l bate.

În pieptul, crezi, cui scoas-o coastă-i fuse

din ea spre-a face-obrazul minunat

a cărui gur-atâta plâns ne-aduse,

și-n pieptul cui, de lance-nsângerat,

și-ntâi și-apoi răsplat-a dat deplină

Încât iertare-oricărei culpe-a dat,

cât poate-umana fire-avea lumină

fu pusă toată-n ei de-acela care

zidit-a pe-ambii-n mila sa divină.

și deci ce-am spus mai sus ți-e de mirare,

că n-a văzut alt om așa de-afund

ca bunul cel ce-a cincea faclă-l are.

Desehide-ți ochii-acum la ce-ți răspund

să vezi, că tu ce crezi și-a mea rostire

sunt una-n tot ca centru-ntr-un rotund.

Tot ce-i etern sau poate-avea perire

nu e decât reflexul din ideea

ce-o naște-al nostru rege prin iubire.

De primul, cel ce-o naște-apoi, aceea,

lumină vie-n veci nu se desparte

și nici de-amor, ce-i fața lor a treia.

Prin mila sa el razele-și împarte,

ca și-n oglinzi, în nouă subzistențe,

ci-n veci fiind tot unul mai departe.

De-aci scoboară-n ultime potențe

din act în act mai jos, mereu slăbind,

și-abia mai naște scurte contingențe;

și-acestea eu le judec ca fiind

născute stări, și cerul le produce,

ori cu sămânț,-ori fără ea, rotind.

Dar ceara lor și mâna ce-o induce

nu sunt de-un fel, de-aceea și izvodul

mai mult, ori mai puțin sub semn străluce.

De-aici și pomii felurit au rodul,

mai bun ori rău, deși de-o rădăcină,

de-aci se naște geniul sau nărodul.

De-ar fi și ceara-n toate-atotdeplină

și-ar fi și ceru-n toat-a sa putere,

perfect-ar fi și-a semnului lumină;

natura-i însă-n veci aci-n scădere:

artist ce-a artei șiguranț-o pune

de-ajuns în op, dar cea din mâni îi piere.

Deci, când virtutea prim-astfel dispune

și-mprim-așa iubirea sa-nfocată,

s-atinge-atunci suprema perfecțiune.

Așa pământu-ajunse demn odată

perfecte vietăți din el a da,

și-așa Fecioar-ajunse-nsărcinată.

Într-astea deci aprob părerea ta:

ca-n doi aceia nu mai stete minte

umană-n veci și nici nu va mai sta.

Dar, dac-acum eu n-aș vorbi nainte,

tu: Cum a fost deci făr’ de-asemănare?

din nou mi-ai sta cu-același trai cuvinte.

Dar, ca să-ți pară clar ce-ascuns îți pare,

socoti ce-a fost, ce cauz-avu să nege,

când „Cere!“ i s-a zis, să cear-atare.

Eu n-am vorbit să nu poți tu-nțelege

că rege-a fost și deci el cuminție

ceru, spre-a fi desăvârșit un rege.

Dar nu spre-a ști-n ce număr pot să fie

motorii-aci, nici dacă, din necesse

și-un contangent, necesse-o să ne vie,

nici și est dare primum motum esse,

nici dacă vrun triunghi, ce n-ar avea

unghi drept, în semicerc el totuși iese.

Ce-am spus și-ți spui și-acum, de poți vedea,

un cap regal ceru și deci spre-atare

științ-a săgetat intenția mea.

Spre „nu sui“ de nalți tu gânduri clare,

cunoști că numai regi am în privire,

căci mulți sunt regi, dar buni găsești arare.

Ia-mi vorba deci cu-această osebire

și-atunci ea poate sta cu tot ce crezi

de primul om și-al nostru dulce mire.

și plumb pe tălpi, ca-ncet să năintezi

asemeni c-un trudit, să-ți fie-aceste,

când mergi spre „da“ și „ba“ și nu le vezi,

căci cel mai prost din proști acela este

ce-afirm,-ori neagă fără de-a distinge

și sare-așa vorbind fără de veste.

Pe false căi de-aceea ne și-mpinge

orice curent creat pe-un calapod,

iar patima a noastră minte-o-nvinge.

Din mal te-ntorci mai rău decât nărod,

căci nu te-ntorci cum pleci, când a pătrunde

tu vrei un adevăr și n-ai metod.

La ce-ți spui eu cu probe clari răspunde

Parmenides, Meliss’, și Briss, și-acei

ce-au mers așa și nu știură unde,

și-așa Sabell’, ori Arie, și-alți ca ei

ce-au fost ca spăzi scripturii s-o sfâșie,

căci, drepți voind să fie,-au fost mișei.

Un om când judecă să nu să ție

prea sigur deci, ca cel ce estimează

cât timp sunt verzi recoltele-n câmpie.

Văzut-am eu măcieșul cum iernează

stând sterp întregul timp și spin cu fiere,

și-apoi pe vârf cu floare cum s-ornează;

văzut-am nava iute și-n putere

pe mări făcându-și drumul său deplin,

și,-ntrând în port, cum făr’ de veste piere.

Când văz pe-un om jertfind și pe-alt creștin

furând, nu cread-oricare Stan și Radă

că văd de-a dreptu-n sfatul cel divin,

căci ăsta poate-urca, celalt să cadă.“