Când amîndoi născuții din Latonă

de Cumpănă-nvăliți și de Berbece,

își au pe-o dreaptă linie-a zării zonă,

cât timp e până-n clipa să se plece

din clipa-n care limba stă-n zenit,

când și-unul și-altu-ntr-altă zonă trece,

atât, c-obraz de zâmbete-nflorit,

privi tăcută doamna spre-a pătrunde

În punctul fix acel ce m-a orbit.

și-a zis: — „Nu cer să-ntrebi, ci-ți voi răspunde

ce vrei să știi, că-l văd în punctu-al cui

cuprins adun-oricare când și unde

Nu spre-a spori perfecția sa, căci nu-i

putiință de sporit ci reflectată

să poata zice „Sunt“ splendoarea lui,

cum vru,-n vecia sa nelimitată

de timp și loc, eternu-amor, voi

În nou amor a se-arăta deodată.

Nici pân-atunci inert nu toropi,

căci „dup“-ori „mai nainte“ nu fusese

de-un timp când peste ape duh pluti.

Materia deci și forma, pur alese,

ieșir-unite-n actul ideal

precum din arc tricord fier triplu iese.

și, cum prin sticl-,ori ambră și cristal

lucește-o raz-așa, că-ntre venire

și-ntreag-a fi nu-i nici un interval,

așa din domnul său triforma fire

În eul ei întreg luci deodată

la timp lipsită de-orice osebire.

O concreată ordine-a fost dată

substanțelor, ca lumii culmi să-i fie,

că-n ele fapta s-a produs curată;

materia pură stă la temelie;

la mijloc ea s-uni cu actul prim

așa de strâns, c-a pururi au să fie.

V-a scris pe larg de îngeri Ieronim

c-au fost creați cu veacuri mai nainte

de-oricare altă lume care-o știm;

dar ce spui eu vi-e spus pe pagini sfinte

la mulți al căror scris din duh purcede,

și poți vedea și tu de iai aminte,

și-n parte chiar și-a voastră minte vede

că, făr-a fi perfecți, viaț-avură

motorii-atâta timp, ea nu concede.

Acum și când și cum și unde fură

creați motorii lumii tu o știi

și-ai stins trei doruri dintr-a ta arsură.

Dar, numărând, mai iute n-o să fii

la douăzeci, când tulburar-o parte

din ei pământul într-a lui stihii.

Rămașii-apoi urzeală-aceslei arte,

ce-admiri aici, cu-atâta drag i-o dară

că-n veci de ea nimic nu-i mai desparte.

Căderii cauză fu acea amară

trufie-a celui ce-l văzuși și tu

cum poartă-n spale-a-ntregii lumi povară.

Rămasa parte-a lor recunoscu,

fiind modestă, mila cea divină

ce apți de-atare dragoste-i făcu;

prin propriul bun și-a grației lumină

stau ei atât de sus pe-a lumii creste,

Încât au vrerea fermă-n veci și plină.

Nu fi-ndoit, ci sigur fii de-aceste,

căci grație-a primi și merit are

pe cât de mult deschis afectu-i este.

Acum tu poți și făr de-ajutorare,

de-ai prins recolta spuselor cuvinte,

să judeci clar această adunare.

Dar, cum prin școli voi dați învățăminte

acolo, jos, de-angelica natură

că vrea, pricepe și-și aduce-aminte,

mai spune-voi, ca veritatea pură

s-o vezi, căci mulți se-ncearcă s-o confunde

cu-atât de echivocă-nvățătură.

Voioși că pot în fața lui pătrunde,

nu-ntorc motorii fața niciodată

de-a celui cui nimic nu i s-ascunde;

deci n-au nicicând vederea lor curmată

de-un nou obiect și nici nu le revine

nimic uitat prin minte divizată.

Voi, jos, visați făr-a dormi, creștine,

crezând și necrezând a spune-atare,

ci-ntr-ăștia vina-i mult mai de rușine.

Voi, jos, nu-umblați pe-o singură cărare

filozofând, așa de mult vă-ncântă

iubirea de „ce-a fi“ și „parcă pare.“

adânc la poală stă materia pură,

ci-n miez se strânse-astfel cu actl prim

că-n veci vor fi-n neruptă legătură.

Dar inima nici de-asta nu ni-e frîntă

atât aici, cât ni-e că urgisiți

și-ntoarceți chiar pe dos scriptura sfântă.

A ei sămănătură nu gândiți

cât sânge costă și ce mult ne place

de cei ce merg alături umiliți.

Scornește-oricare, spre-a părea, că-și face

invenția lui și ia ce născoci

drept text de-amvon și de vangelii tace.

De lună, că s-a-ntors, spun unii-aci,

când Crist murea, și că sub soare-ajunse

spre-a nu-l lăsa la noi a mai luci;

dincolo spun că singur el s-ascunse

și-așa, din jos la spâni, din sus la inzi,

că la Iudei eclipsa lui răspunse.

Florența n-are-atâția Lapi și Binzi

câte-ntr-un an și-aici și-aici și-airea

atari palavre de pe-amvon le prinzi;

așa că, neștiindu-și cârmuirea,

se-ntorc hrăniți cu vânt sărmanii mei,

dar nu-i o scuză că nu-și văd perirea.

N-a zis Hristos spre primii-nvățăcei:

Mergând voi spuneți orice scornitură,

ci sfânt le-a dat și-adevărat temei,

și-acesta le-a sunat astfel din gură

În lupta lor, credință ca să-mprime,

că lănci și scuturi din scripturi făcură.

Acum ei vin cu mofturi și cu schime

să predice și, râs când se stârnește,

se umflă-n glugi și-altce nu cere nime.

Ci-atare drac în gluga lor clocește,

că vulgul, de l-ar ști, ar da de gât

iertarea-n care-acum se-ncrede-orbește ;

prin ea spori prostia-n lume-atât

că, fără probe-a nici un testimoniu,

orice-ai promite-o cred numaidecât.

De-aici și-ngrașă porcii sfânt-Antoniu

și alții mulți mai răi ca niște porci,

cari n-au decât minciuna patrimoniu.

Dar prea ne-am abătut din drum; să-ntorci

privirea ta spre dreapta cărăruie

ca drumului din timp tu să mai storci.

Angelica natur-atât să suie

În număr, grad de grad, că niciodată

nici grai uman, nici minte n-o s-o spuie;

de judeci clar ce Daniil ne-arată,

tu poți vedea că,-n mii de mii vorbind,

el suma lor n-o dă determinată.

Lumina primă,-ntreagă-n ei lucind,

În tot atâtea forme-i penetrează

pe câte sunt splendorile ce-o prind.

Căci, după cum oricare-afect urmează

tăriei ce-l concepe, felurește

și-a lor iubire, slabă ori mai trează.

În culmea deci lărgoarea ne-o privește

a vecinicei valori și câte sfinte

oglinzi creat-a-n care se-mpărțește,

tot una rămânând ca și nainte,“